Sănătatea
orală rămâne în România un concept străin celor care trebuie să-l cunoască şi să-l
aplice: puterea legislativă şi cea executivă. Sănătatea şi integritatea
corpului uman, aflate într-o complexă şi unitară funcţionalitate, sunt absurd şi
artificial descompuse de funcţionari politici semidocţi şi incapabili să înţeleagă
această minunată unitate biologică – omul. Situaţia incredibilă a sustenabilităţii
sănătăţii orale existentă în România demonstrează acest lucru. La nivelul
Uniunii Europene, din care facem parte cu mândrie (dar şi cu inconştienţă, sub
unele aspecte), sănătatea orală este considerată o prioritate şi este tratată
ca atare. Doar România nu îşi face temele la această materie.
S-a
creat o platformă europeană de promovare a sănătăţii orale, care îl are ca preşedinte
pe unul din cei mai activi promotori şi cunoscători ai problemelor de sănătate
orală, profesorul Kenneth Eaton. Dsa a vizitat România şi a participat activ la
evenimente ştiinţifice de profil, dar autorităţile nu au avut abilitatea de a
profita de ocazie. În urmă cu aproape un an, la Bruxelles, a fost lansat un
raport în care conceptul de sănătate orală este foarte explicit prezentat sub
toate aspectele, inclusiv cele de ordin economic, politic şi social. Efectele
asupra României au fost însă inexistente; poate doar evenimentul din 12
septembrie 2012, dedicat lansării programului „Zâmbeşte România“, să fi fost un
ecou slab. În partea introductivă a raportului menţionat, este definit
contextul contemporan, în care sănătatea orală trebuie abordată şi asumată cu
responsabilitate. Sumele cheltuite la nivelul UE pentru problemele de sănătate
orală sunt apreciate în prezent la 79 de miliarde de euro şi se consideră că
până în anul 2020 se va ajunge la 93 de miliarde de euro. Atenţie! România
contribuie în acest moment cu zero euro pentru sănătatea orală a copiilor şi
populaţiei! În raport sunt aduse mulţumiri domnului Cristian Buşoi, pe atunci
europarlamentar, pentru susţinerea acordată acestei acţiuni. Dar colegul de
partid al dsale, domnul ministru al sănătăţii, nu ştie sau nu vrea să ştie
nimic despre aceasta.
Bolile
cu prioritate în abordare şi finanţare sunt caria dentară, parodontopatiile şi
cancerul oral. Unele dintre cele mai frecvente şi grave cancere, aşa cum se
arată în raport, sunt cancerul oral şi cel labial. În anul 2008, au fost
înregistrate în Europa 132.000 de cazuri de cancer de cap şi gât şi 62.800 de
decese cu acest diagnostic. În raport se admite că bugetele alocate acestui
capitol sunt comparabile cu cele alocate prevenirii şi tratării bolilor
cardiovasculare sau accidentelor vasculare cerebrale. Însă pentru controlul
oncologic preventiv al cancerului oral al cetăţenilor din România suma alocată
este zero! În raport se fac precizări cu privire la impactul economic al unor
astfel de îmbolnăviri. Neglijarea acestor evidenţe va atrage costuri economice
mari şi inevitabile din partea ţărilor respective. Guvernul şi Casa Naţională
de Asigurări de Sănătate îşi asumă în mod conştient această responsabilitate?
Se
apreciază că valoarea cheltuielilor pentru serviciile de stomatologie reprezintă
5% din totalul cheltuielilor pentru sănătate. În România, cuantumul alocat a
fost, până la 1 aprilie 2013, de 0,4%, iar acum este zero. Conclusivă este
constatarea din raport care, pe baza datelor statistice existente, arată că cea
mai costisitoare parte a corpului din punct de vedere al tratamentului este
cavitatea bucală: iată că gura ne costă mai mult decât putem susţine financiar.
Astfel, în anul 2000, la nivelul celor 15 membri de atunci ai Uniunii,
cheltuielile pentru stomatologie au fost de 54 de miliarde de euro! Într-un
grafic care arată bugetele alocate pentru sănătate pe cap de locuitor, România
ocupă dezonorantul loc ultim. La cheltuieli pentru sănătatea orală suntem tot
pe ultimul loc – şi aceasta, la o dată la care mai erau alocate ceva fonduri.
Oare cum va arăta în grafic România anului 2013?
Dar
poate cea mai surprinzătoare evidenţă este estimarea fondurilor alocate pentru
sănătatea orală în ţările UE până în anul 2020. Conform tabelului, România are
o previziune de alocări de fonduri penibil de mică, dar în perspectiva
timpului, până în anul 2020, va fi în creştere continuă. Cuantumul sumelor este
impresionant, dar neadevărat: 0,24 miliarde de euro în 2012 pentru sănătate
orală. Ce mai putem să credem? Presupunem că cifrele din tabel provin de la o
sursă de informaţii oficială din România. Dar în realitatea românească, aceşti
bani nu există. Nu numai în comunism cifrele şi rapoartele sunt mincinoase!
Dorim şi solicităm explicaţii în acest sens de la cei responsabili. Iar populaţia
şi copiii acestei ţări aşteaptă un răspuns responsabil şi corect! Aşteptăm
chiar mai mult: o atitudine şi un comportament corecte.
Nu
ne mai miră că România este dată ca exemplu negativ cu ilustrarea realităţilor
prin cifre: 27% din bărbaţii şi 33% din femeile cu statut social şi economic
bun au accesat servicii stomatologice în intervalul unui an şi doar 4%,
respectiv 5%, dintre bărbaţii şi femeile cu venituri mici au vizitat un cabinet
stomatologic. Aceste cifre sunt şi mai impresionante dacă sunt comparate cu
nevoia reală de îngrijire stomatologică. Efectele sunt dezastruoase şi asupra
medicilor dentişti. Accesarea sporadică şi exclusiv prin autofinanţare a
serviciilor stomatologice a redus enorm cererea de servicii, cu toate consecinţele
economice inerente. Scăderea cifrelor de afaceri în domeniu înseamnă impozitări
reduse, rulaj redus de materiale, consumabile şi servicii – practic, se produce
un blocaj economic în domeniu. Migrarea forţei de muncă înalt calificate s-a
intensificat în ultimul an. Faptul că investiţiile sunt aproape exclusiv
private nu trebuie să fie un argument pentru nepăsarea guvernanţilor.
Alt
aspect interesant este prezentat la capitolul privind accesibilitatea la
serviciile stomatologice a copiilor şi a grupurilor populaţionale vulnerabile.
Pentru România, accesibilitatea este asigurată de servicii publice de medicină
dentară, respectiv cabinete şcolare de stomatologie. Aşa scrie în raport. Adevărat
până la un punct: sunt judeţe în care nu există cabinete dentare şcolare funcţionale,
iar acolo unde există, ele sunt insuficiente pentru a acoperi nevoia de
servicii stomatologice active, aşa cum sunt acestea în contextul unor programe
de sănătate orală. Grupurile ţintă de susceptibilitate maximă la îmbolnăviri
stomatologice sunt în continuare descoperite.
CMDR s-a
sesizat şi a transmis autorităţilor până la cel mai înalt nivel astfel de
aspecte legate de limitarea gravă a accesibilităţii populaţiei asigurate, în
general, şi a copiilor, în special, la servicii de medicină dentară. Autorităţile
refuză să răspundă oficial. Aşteptăm în continuare răspunsurile responsabile
ale celor interpelaţi. Problema sănătăţii orale în România nu mai este una
exclusiv românească; ea trebuie abordată şi rezolvată în context european.
