Un sistem, oricare ar fi acesta, este
eficient dacă este construit limpede, iar construcția pornește cu
fundația. Eficiența presupune rezolvarea rapidă a problemelor (de
sănătate, în cazul nostru), cu alocări corecte de resurse umane
și materiale. Dar când însăși construcția sistemului este
confuză, când, dacă e să duc mai departe analogia cu modul de
construire a unei case, constructorii fac o bucată de fundație, un
perete, o fereastră și un sfert de acoperiș, orice măsură de
eficientizare se va dovedi cel puțin limitată.
În cei 26 de ani scurși de la
Revoluție, conducătorii noștri au promis necontenit reforme. Ceea
ce s-a petrecut în realitate a însemnat o creștere aproape
exponențială, cu fiecare ciclu de guvernare sau fiecare nou
ministru, a legilor, regulilor, normelor, listelor de medicamente,
astfel încât sistemul ajunge să fie sufocat de propriile scheme de
funcționare. Au fost atinse de nenumărate schimbări toate
palierele sănătății: salariile medicilor și ale personalului
sanitar, gărzile, orele suplimentare, formele de calificare și
concursurile pentru locurile de muncă, managementul unităților
sanitare, investițiile de orice fel. O bulibășeală generală –
dacă îmi este permisă această expresie – a produs efecte care
nu au nimic de-a face cu funcționarea corectă a sistemului.
Dimpotrivă, medici și asistente au plecat și pleacă în
continuare, curând, vom ajunge la „cota de avarie“ cu personalul
medical, condițiile din spitalele publice sunt în general proaste,
iar infecțiile intraspitalicești sau greșelile medicale (multe
cauzate de extenuare) sunt subiecte de prima pagină.
Mișcările sociale, protestele și
grevele medicilor și ale personalului medical au fost și sunt
îndreptățite, dar ceea ce conducătorii din sistemul de sănătate
nu au înțeles este faptul că, îndreptând doar câte un aspect și
nu reconfigurând întregul, sistemul nu se va vindeca.
Accesul neîngrădit la serviciile de
sănătate este un drept al ființei umane, garantat prin
constituție. Dar accesul neîngrădit nu înseamnă, mai ales
într-un stat european, servicii la limita de jos. Nu suntem în
război, nu suntem într-o criză de proporții, serviciile trebuie
să fie decente, compatibile cu secolul în care trăim, iar
furnizorii acestor servicii trebuie, la rândul lor, tratați corect
și decent. Pentru a împlini aceste deziderate ale normalității,
avem nevoie de legi clare și, până la urmă, simple. Nu văd unde
ar fi dificultățile legate de normalitatea – sau normalizarea –
salarizării, a condițiilor de lucru din unitățile medicale, a
utilării spitalelor cu echipamentele secolului XXI, a construirii de
noi spitale și a renovării celor care trebuie renovate, a folosirii
dezinfectantelor corespunzătoare sau a numirii de manageri de
unitate sanitară prin concurs și pe bază de competențe.
Tot în această cheie trebuie
abordate vaccinările, situația grea a medicilor de familie, dar și
politicile de achiziție a echipamentelor medicale și a
medicamentelor. Statul trebuie să-și protejeze cetățenii din
toate punctele de vedere, inclusiv din această ultimă perspectivă
– a relației comerciale cu producătorii, distribuitorii și
furnizorii de medicamente.
De asemenea, sistemul informatic al
cardului de sănătate a „picat“ de mai multe ori, populația
fiind anunțată că acesta este „indisponibil datorită unor
probleme tehnice de comunicație între unele componente ale sale,
însă semnarea cardurilor poate fi făcută și offline“, dar nu
cred că va fi ultima problemă de acest fel.
După mai bine de un sfert de veac de
exerciții democratice, ar fi timpul să decidem ce vrem de la
sistemul de sănătate, să dăm definițiile corecte și să
(re)construim sistemul în așa fel încât acesta să fie clar,
simplu și normal. Dacă vrem să ne facem bine, trebuie să ne
vaccinăm împotriva incompetenței, a corupției, a dublei măsuri
și a dublului discurs. Sănătatea sănătății este parte a
normalității!