Hai să ne-o
imaginăm. Medicina românească. Să ne imaginăm ca pe un fel de sat. Există, la
intrare, o plăcuță pe care scrie: „Bine ați venit în satul nostru“. Dedesubt e
posibil că există și o listă de orășele, sătucuri și cătune cu care ne-am înfrățit.
La margine sunt case mai sărace, de jur împrejur câmpuri cu diverse culturi.
Mergi către centru, găsești Biserica. O biserică veche, scrie pe turlă că a
fost ridicată pe la sfârșitul secolului XVIII. Dimprejur sunt niște cruci. Primul
cimitir, la un moment dat, n-a mai fost suficient. Oamenii au făcut alt
cimitir, iar străzii către cimitir i-au zis Ulița Morților. Pe ulița morților
locuiesc câțiva oameni cu diverse îndemânări și îndeletniciri. Unul are o
livadă frumoasă cu meri. Te întrebi dacă nu cumva merele nu cresc mai roșii
pentru că pământul e mai gras din motive care-ți par dintr-odată grețoase.
Pentru că oamenii nu sunt făcuți să prăsească meri. Nici merii să prăsească
oameni.
Există două
străzi în formă de lambda. O stradă mare, pe cursul unei ape subtil curgătoare,
și-o stradă mai mititică, formată din oameni mai înstăriți. Au case zdravene,
născute undeva după Marea Gripă, după Marele Război, cu garduri înalte și curți
generoase în care cresc diverse animale. În fiecare dimineață, din curți ies
domni și doamne și adună diversele deșeuri rămase după trecerea vitelor. Care o
balegă, care o frunză. Fiecare își primenește avant-curtea cu mișcări dibace de
mătură. Măturile sunt de nuiele. Nuielele sunt împletite de diverși țigani
nomazi, care vin, cam o dată la săptămână, cu coșuri, corfe și instrumente de
lemn, linguri, polonice, făcălețe. Sătenii negustoresc cu manufacturierii
ambulanți. E greu să renunți la vechea ta lingură, e greu să te lași de
bătrânul tuci. Pe undeva, pe-un deal, se joacă niște copii. Zgomotul tulbură foșnetul
imperceptibil de frunze, care, mai târziu, spre prânz, vor crăpa de uscăciunea
zilelor. Dacă e bogăție în sat, poți să observi după cât de intactă e lucrătura
caselor. Câte țigle sunt, când s-au vopsit ultima oară caturile geamurilor,
dacă sunt pânze de păianjen pe pereți, dacă iese fum pe horn, dacă adie aromă
de mâncare. Dacă e sărăcie e mai greu să știi, sunt pivnițe ascunse și șurile,
fie ele pline ori goale, se înalță la fel.
Popa umblă prin
sat și împarte, în stânga și în dreapta, povețe și binețe. Popa-i un fel de
Tanda, doar că umblă cu manda, o dată la câteva luni îl găsești fără potcap
pentru c-a mai căzut – cu voie, fără voie – în păcat, și-acum umblă în capul
gol până-și face canonul, în timp ce bețivul satului, altfel om muncitor care-a
crescut trei copii și-a făcut cu mâna lui patru tractoare din piese date la
topit, îi țipă de departe, sfidător: „părinte, părinte, iar umbli cu coțcării“.
Nu-i e frică de Dumnezeu bețivului, ce-i mai poate lua sau cere Dumnezeu?
Mâna-i e aspră, rachiul opărit. Mai jos de el o tătăișe se uită pieziș, îl
afurisește, s-a trezit și Gheorghe să-l asuprească pe Părinte. Lasă ce face,
dar cum să uiți ce reprezintă? Mai jos, dintr-o curte cu poartă verde scorojită,
iese-un car, în care e unul dintre cantorii de la biserică. Buchisește bine
caietul cu cântece, se mai împiedică în polisilabe. Are un cal falnic, îți dai
seama că-i e drag. Calul e țesălat și are coama împletită cu fir roșu. Nu cumva
să-i deoache cineva animalul, că doar cu animalul își face traiul, lângă animal
își petrece zilele, și poate doar lui, după ce-și seacă securea în câțiva metri
de lemn de fag, îi va spune oful și povara zilelor. De luni până sâmbătă trudește
satul, spre vineri coboară dinspre Susul imaginar spre Josul imaginar un moș
Mitru cu goarna, pe-o bicicletă rusească bine unsă la pinion cu vaselină
industrială. Cheamă la biserică, după slujbă sunt anunțate două parastase și
câteva chestiuni obștești.
Oamenii se
primenesc, obrazul vede briciul, cizma crema, cămașa are scrob, căciula lână
dată prin perie. Iese popa la predică, după rutina liturghiei, și cu un
Dumnezeu reasigurat momentan că există și e pomenit, e timpul să se ocupe de
chestiuni mai pământene. Se uită dimprejur. Parcă sunt mai puțini decât
altădat’. Parcă au mai murit din ei. Parcă au mai îmbătrânit. Parcă le pleacă
tineretul. Parcă pică muntele pe ei. Deasupra, din cupola turlei, se uită sfinții
și martirii, de pe pereți mucenici și mucenițe, din spate, din penumbră, mai
strănută o bătrânică absorbită de absurd, de abstract, de vorba înțeleaptă.
Dinspre altar se aud chicotele copiilor care, spre spaima țârcovnicului, aruncă
unii într-alții cu biluțe de muci. Dar popa îi dă înainte, aici e Cartea, aici
e Cuvântul, aici suntem toți. Scopul nu e să ne înmulțim. Scopul e să nu ne
(mai) împuținăm. Precum un aztec profețind sfârșitul se roagă Părintele pentru
ploaie, pentru mintea românului cea de pe urmă, pentru înțelepciunea
Mitropolitului, a Patriarhului, a oamenilor de bine. Între timp, bețivul
satului, azi sobru și așezat, privește prin ochi albaștri cât oțelul de grei.
Părinte, părinte, vorbele-ți sunt goale, omul tânăr pleacă pentru că e în firea
lui, nu-l poți lega de pământ, nu-l poți ține în lanțuri, lasă-l să se ducă, să
vadă, să cutreiere. Dacă l-ai crescut bine, dacă are respect de părinți, dacă știe
de unde s-a dus, va ști să se întoarcă. N-are frică bețivul, ce-i mai poate lua
sau da Dumnezeu? A crescut trei copii, a făcut patru tractoare cu mâinile lui.
Oamenii vor rezista. Satul va rezista. Sau nu. Nu trăiește, ca ei, cu spaimă.
În păcatele lui își recunoaște păcatul. În drum spre ieșire, ghiduș, zboară
basca oblic înfiptă a unui prichindel și râde prin barba proaspăt ciuntită. E o
duminică rece de primăvară, se văd vârfurile și munții, turla bisericii se înalță
până la cer, pe-o cruce stă scris numele străbunilor lui, le face cu ochiul,
ne-om revedea cândva.
Uite ce nu
pricep eu. Cam cât de dobitoci am ajuns, noi, doctorii, că nu mai recunoaștem
că dacă avem case insalubre, dacă avem spitale murdare, dacă ne-am uitat
înaintașii, dacă prăsim și ocrotim mizerie și nefericire, nu mai contează bani,
destin, prezent sau viitor? Dacă omul acela poate ieși din curte să-și măture
singur balega, doctorul ce scuză are? Dacă omul acela-și poate tăia singur
lemnele, doctorul ce scuză are? Și dacă omul acela recunoaște ziua de odihnă,
nouă de ce ne vine greu s-o avem?
