Grigori Potemkin era unul din amanții
preferați ai țarinei. Și, când Crimeea a fost anexată de
imperiu, Ecaterina a decis să meargă să vadă ce a reușit să
facă guvernatorul cu noile domenii. Sărăcia era mare prin locurile
acelea, dar – legenda spune – Potemkin a gândit un tertip
ingenios. Și-a pus mujicii să construiască un sat mobil, care ziua
se ridica, spre fala mareșalului și plăcerea țarinei, iar noaptea
pleca, zeci de kilometri mai departe, spre următorul popas. Deși
foarte probabil ficțiune, snoava a lăsat istoriei „satul lui
Potemkin“ ca o metaforă a falsului străveziu, pus acolo doar spre
deliciul potentatului care nu vrea să se vadă scroafa și troaca în
drum. De-a lungul timpului, gulaguri, tabere de concentrare și
„colonii de repatriere“ au fost construite pe același principiu.
În România sănătății noastre, trăim, de trei sferturi de
secol, în satul lui Potemkin.
Vreau să explic de ce, de vreme ce
Ministerul Sănătății s-a apucat să dea cu barda în felul curios
prin care se stabilesc comisiile la examenul de specialitate. E un
basm, e de basm. Unul pe care noi, cei ce-l perpetuăm, îl știm de
mult. După genocidul valorilor, în 1948, medicina decapitată a
fost populată cu „cadre“. Cadrele au introdus o nouă ordine, un
nou sistem, o manufactură idolatră în care s-au promovat
antivalori și pseudopersonalități unei generații care s-a
însăilat ca iedera pe scheletul ideologic al utopiatului stalinist.
Cincizeci de ani și-o revoluție mai târziu, generația mea a
continuat să aprofundeze noua ordine, încă din fașa devenirii
noastre, din facultate și, mai departe, în rezidențiat. Știam ce
valoare dubioasă au profesorii noștri, dar erau singurii pe care-i
aveam. Oare câte examene au fost bune, dar câte au fost „pe
bune“? Spunea odată un dascăl al meu că nu s-a inventat încă
examenul pe care să nu-l poți pica, dacă ăsta e scopul. La
catedra de anatomie, în anii de demult, aveam colegi care aveau
chiar „cote“ de picat studenții. Iar în rezidențiat, atâta
cât l-am petrecut în România, era evident efortul făcut de unii
confrați de a rămâne – cu orice preț – în spital. În
condițiile în care nu exista un criteriu unitar de-a „culege“
pătura care schimbă generațiile de pe secții. Altul decât banul.
Cine lua, cât lua, cum ajungea banul de la expeditor la destinatar
ar putea să facă subiectul unui veritabil tratat de...
parazitologie medicală. Fapt este că, odată săvârșită
interacțiunea grefă-contra-gazdă, în spatele tranzacției se
închideau poarta sărutului pe masa tăcerii. Și continuam. În
timp ce-i căinam pe Popescu, pe Ionescu, pe oamenii talentați care
nu și-au găsit loc sau n-au făcut pasul la obediență. Fără
câțiva dintre noi, câți au mers vreodată mai departe de o simplă
căinare?
Cu multă trudă și manevre
neortodoxe, majoritatea și-a găsit până la urmă un loc cald.
Unul care fie scutea timp, fie făcea bani. Banii, obligatoriu, se
rearanjau în eșaloanele primare ale pretorienilor – coloșii,
purtătorii de nimbus, interminabilii și inepuizabilii granzi. Iar
acești granzi, definitivii medicinii românești postrevoluționare,
au altoit generația care le succedă, mult mai bine adaptată și
net mai păcătoasă. Hulpăvia comuniștilor a fost înlocuită de
mârșăvia constituită a epigonilor, oameni fără mumă, fără os
moral, fără scrupul. Dibaci, rând după rând, fiecare s-a cocoțat
pe funcție și pe grad. Fiecare și-a măsluit, fabricat, obținut –
prin mijloace rapide – diplome, articole, acreditări, expertiză
în domenii despre care nu pot vorbi fără prompter mai mult de două
propoziții. Obida face că, dacă i-ai lua acum la bani mărunți pe
universitarii noștri, s-ar putea să constați că golești
catedrele. Și apoi nimeni nu se mai bagă în troacă. Din decență
sau din scârbă. Și atunci, reconstruim peste noapte satul lui
Potemkin. Măcar din oftica unui trecut supresiv și umilitor.
Noi nu traducem
cărți și tratate. Noi punem sclavii, cu puf pe halat, să lucreze
în orele de acasă, că doar ei știu calculator și limbi străine,
și apoi o să le mulțumim în prefață. Noi nu scriem lucrări
originale, ne propulsăm numele suveran pe munca altora, pe care apoi
ne-o însușim, în corp și breaslă, că doar suntem mult deasupra
firii și a suflecatului de mânecă. Iar cei care încă mai știu
treabă, cei care încă mai au destin și precumpănire în a preda
medicină stau la coadă, cu cușma în mână, dezgustați. Nu mai
merg la congrese, pentru că prețul e ridicol și audiența
desprinsă din „Pădurea Spânzuraților“. Avem obsesia
articolelor indexate ISI pentru că puterea de acolo vine. Puterea de
a domina mai departe micile dominioane ale fiecărei catedre,
adeseori umflate până la refuz de replicile ieftine ale unui
autentic magister.
El, ea, ei, ele au un preț. Prețul
se știe, se propagă șuvoi prin valea șoaptelor o dată pe an.
Acea dată în an când eclozează o nouă generație de specialiști,
dintre care unii vor fi buni sau foarte buni la ceea ce fac. Dar, ca
să ajungă acolo, trebuie să-i dea întâi ortul lui Charon, fără
de care nu se poate. Pentru că degeaba ți-ai făcut tu mintea pe
calibrul lumii, dacă aici ești obligat să reciți ca papagalul
spusele Zeului, să reciți litania tuturor lucrurilor inutile
înainte de a primi patalama că ești cumsecade. Cum se cade? Se
cade să fii atât cât te-au vrut. Și nu te-au vrut foarte mult.
Ești decrețelul unei lumi inadecvate, deposedate de genealogie, în
imensul orfanat care tot trimite spre adopție, în străinătate,
creiere gri și speranțe mutate.
Dar lasă-mă să-ți spun ceva. Mai
devreme sau mai târziu, toate se perimează, cad, scuamă după
scuamă. Ăștia care suntem, care am umblat totuși lumea, care n-am
copiat la examenul devenirii, n-avem la nesfârșit scuza anomiei.
Când vom strânge rândurile? Când vom trece vreodată de salutul
complice de pe culoare, de prin anticamere, pe treptele unui alt
templu?
