Numai citind istoria poporului român îți dai seama de adevărul rostit de un mare profesor spaniol, Montero Dias, care a spus referitor la români: „Nu există un mister al originii poporului român. Se cunoaște, dar este un miracol că există!” („Sub zodia cărții și a studiului” – cu Pamfil Șeicaru în exil). Pornind de la această observație, deopotrivă paradoxală, esențială și profundă, am putea spune că noi, românii, știm miracolul acesta al propriei noastre dăinuiri. Acea matcă sufletească ce s-a dovedit a fi impenetrabilă în fața veacurilor de istorie atroce și de cumplită suferință, ce s-au abătut necontenit asupra acestui biet popor: satul. Satul românesc!
O țară mai tot timpul „sub vremi” avea toate șansele să piară, să fie topită de contingența neiertătoare a istoriei. Și totuși, având încriptată în ea o tainică și nebănuită forță, a dăinuit. Pesemne că satul acesta românesc a avut vocația bobului de grâu din amfora îngropată în pământ și, în loc să putrezească, a germinat, încolțind la prima picătură de apă ce cădea parcă din senin în cadență tragică ce se-ntindea la depărtări de sute de ani una de alta.
Bănuim că tocmai abisul – pe care acest miracol românesc, satul, l-a săpat între el și istorie – l-a salvat. Un abis eminamente sufletesc! Un refuz participativ, o proniatoare inerție ce l-a determinat să-și închidă porțile în fața timpului ce i s-a dat, dar, în același timp, să și le lase larg deschise în fața veșniciei. Dacă n-ar fi fost tocmai această „deschidere” către Eternitate, satul românesc ar fi sucombat, sufocat de propria-i izolare.
Există în țăranul român o sfântă detașare în fața lumii și o firească și permanentă respirație a tainei de a fi în lume. Ca și cum și-ar înfige plugul nu în pământul arid și nefertil al realității ei, ci în ogorul sufletesc al Adevărului.
Ca o corabie ce plutește miraculos pe valurile furtunii unei lumi îmbeznate, satul românesc a văzut în mod tainic, dincolo de norii întunecați ce-i acopereau cerul vieții, steaua lui polară, credința în Dumnezeu! În acest sens, intuiția marelui martir Mircea Vulcănescu este congenială cu cea a pământului strămoșesc care l-a rodit: „Nu există ruptură existențială, prăpastie pentru român, între lumea de aici și lumea de dincolo, între vremea de acum și veșnicie, ci numai vamă, adică poartă de trecere”.
Satul românesc, acel permanent acasă al țăranului nostru, locul unde ne-am născut, dar și locul unde ne-am regenerat de atâtea ori ca neam, biserică nevăzută în care se plămădea destinul comun al unor oameni liberi, neînrobiți sufletește de cătușele zilelor nefaste ce li s-au dat să le trăiască, acest miracol al pământului nostru ce a înmugurit mereu, neașteptat, nu în timpul istoriei, ci în răstimpul ei. Și poate de aceea toți cei care au vrut și vor să zdrobească ființa acestui neam încep cu distrugerea satului românesc, căci acolo se ascunde, în mod nevăzut și negrăit, credința lui, plămada lui sufletească, stânca pe care și-a clădit din cărămizi de suferință Biserica dăinuirii lui.
Azi, în fața „civilizației” barbare, satul românesc a plecat în lume. Nu s-a mai ascuns în codrii lui, parcă veșnic verzi și primitori ca niște frați tăcuți întru suferință, ci s-a risipit într-un tragic și interminabil exil. În marea aceasta a unei cinice uitări, mulți se vor îneca, dar în mod sigur valurile vor aduce înapoi, pe țărmurile acestei miraculoase țări, acele semințe ce au supraviețuit, boabele de grâu ce n-au vrut să moară. Ele știu instinctiv că mâine vor fi pâinea cea bună pe care o va pune la masa de sărbătoare acest popor. „Fiindcă așa cum fiecare om are genomul lui, la fel se poate vorbi despre o genomică a unei nații, care la români este reprezentată de capacitatea formidabilă de a renaște din cenușă” (George Emil Palade).
N. red.: textul de mai sus a fost inclus de autor într-o conferință susținută recent la Academia Română.
