Că apa și înainte puţea... e mai puţin important. E relevant momentul când se trezește din torpor o persoană care, cu sau fără bună intenţie, dă „alarma”.
Îngrozitor e și cât de prost conlucrează acele entităţi administrative municipale cu autoritatea centrală, vezi aici guvernul și ministerul. Aflăm, iacătă, că între compania de apă și Direcţia de Sănătate Publică exista un „acord” de discreţie reciprocă, de curând devoalat de ministrul sănătăţii. Un astfel de acord îmi pare nu doar la marginea legii, dar – prin ramificaţiile lui – periculos pentru sănătatea populaţiei. Doamne ferește de un atac cu un agent biologic sau... un vector biologic oarecare, de se propagă prin apă. În cazul epidemiei de holeră din Yemen, spre exemplu, explozia ratei de infecţii s-a făcut pe seama apei contaminate. În astfel de situaţii, trebuie spus, ministerul nu are voie să „recomande precauţie”, ci să ofere populaţiei soluţii, „ce e de făcut” pentru evitarea oricărei forme de contaminare.
Ceea ce ne face, din punct de vedere psihologic, atât de vulnerabili e și tendinţa noastră de a bagateliza, de a „face caterincă de” astfel de incidente. Depindem, ca societate, de apă. Iar în ocrotirea apei, tot ce-am văzut în ultima săptămână este o adunătură de capete gri(zonante), la costum, care raţionalizau un eveniment, din dorinţa de-a scuti ramificaţiile.
Nu-mi vine să cred, uneori, cât de cinici sunt ocupanţii birourilor superioare, mai degrabă preocupaţi să fie „liniște” decât să meargă pe firul problemei, spre o explicaţie coerentă. Până și ministrul educaţiei (!!!) a găsit de cuviinţă să emită o opinie despre posibila provenienţă a amoniului, după ce s-au pronunţat pe rând absolvenţi la chimie, corigenţi la chimie și niscaiva umoriști dibaci. Vai nouă, că n-avem nevoie de dușmani, ne descurcăm și singuri.