Toate însă au ca numitor comun un cadru organizatoric care să permită continuitatea. Fiecare profesor creştea prin elevul său, care, la rându-i, ridica deasupra lui un alt elev şi tot aşa. Când a dispărut cadrul, şcoala s-a prăbuşit, iar vânturile vremii au îngropat sub nisipurile cotidiene ceea ce părea un izvor viu. Izvorul s-a pierdut definitiv, dar şcoala, prin contribuţia sa, a rămas în istoria
domeniului. Ştiinţa, inclusiv ştiinţa medicală, nu face excepţie de la regulă. Toţi marii corifei sunt fructul unei şcoli, al arborelui pe care cineva
l-a plantat, l-au îngrijit pe rând alţii, până a înflorit şi a dat în rod.
Deci, corifeii nu se pot forma decât în şcoli. Fără corifei, un domeniu local, naţional sau mondial devine stupid, necreativ şi împotmolit în propria-i colmatare.
Aşadar, dacă vrem ca medicina românească, în general învăţământul românesc să strălucească din nou, avem nevoie de corifei. De fapt, chiar mai mult, nu poţi avea medici buni în reţea dacă nu ai învăţământ performant, iar acesta nu este posibil fără corifei, la care nu se poate ajunge decât prin intermediul şcolilor. Iată cât de departe ajung consecinţele înţelegerii acestei noţiuni. Unul din cele mai importante motive, poate chiar cel mai important, ale sterilizării valorice a societăţii româneşti, ale aneantizării spirituale a poporului român, a fost desfiinţarea şcolilor de către comunişti. Liderilor analfabeţi le era frică de şcoli şi de corifei. Una dintre şansele revitalizării învăţământului românesc ar fi cultivarea, prin măsuri înţelepte, a şcolilor. Deocamdată cadrul este stupid birocratic. Niciun profesor nu are posibilitatea practică de a iniţia o şcoală, oricât de valoros ar fi, oricât de bine intenţionat şi de dedicat ar fi. Pentru aceasta, profesorul în cauză ar trebui să aibă competenţe legale foarte largi de a-şi alege elevii urmaşi, de a forma nuclee hipercompetente într-un domeniu. Desigur, ar trebui elaborate criterii clare şi stricte, cine, când şi cum să fie solicitat pentru a iniţia aşa ceva. De exemplu, un nume validat pe plan naţional, dar mai ales internaţional, în domeniul lui (număr de lucrări ISI, număr de citări în reviste ISI, în tratate etc.). Oricum, actualul cadru organizatoric, pe criterii pur şi exclusiv economice, în catedre anomice gigant înlătură această posibilitate. Este necesară regândirea acestor realităţi neglijate azi în România, la nivel de discipline, fiecare de sine stătătoare, adevărate celule vii ale învăţământului superior medical şi nu numai. Problema nu este deloc simplă, ci delicată, dar rezolvabilă. Iar fără şcoli nu vom putea recupera, în câteva generaţii, ceea ce am pierdut. Trebuie regândite măsurile necesare relansării învăţământului medical românesc. Favorizarea reînfiinţării unor şcoli, în sensul de mai sus, ar fi una dintre ele.