Primele
referinţe istorice cu privire la modificarea imaginilor cu ajutorul unor
„lentile simple sub formă de menisc“ apar în hieroglifele egiptene din secolul
V î.H. În Roma antică (secolul I d.H.), Seneca, tutorele împăratului Nero,
notează că, folosind un glob sau un pahar cu apă, literele scrisorilor apar mai
mari şi astfel mai uşor de citit. De altfel, Nero folosea un smarald special şlefuit
pentru a urmări luptele gladiatorilor. Cuvântul lentilă provine din latinescul
„lentil“ (linte), datorită formei biconvexe pe care o au ambele.
Menţiuni despre folosirea lentilelor convexe
apar şi în scrierea lui Alhazen, „Cartea opticii“ (1021). Traducerea acesteia
din arabă în latină a condus probabil la fabricarea primei perechi de ochelari în
Italia secolului al XIII-lea. Teorii despre optică sunt formulate şi de călugărul
englez stabilit la Paris, Roger Bacon, în cartea sa „Opus Majus“ (1266), în
care explică principiile folosirii lentilelor pentru corectarea vederii. Acesta
este inspirat de Robert Grosseteste şi de cartea sa „De iride“ (Despre
curcubeu), în care sunt explicate principiile refracţiei luminii.
Se
pare că vikingii foloseau lentile confecţionate din cuarţ pentru a mări
dimensiunile obiectelor pe care le priveau.
Primele referinţe despre ochelarii de soare,
cu bucăţi plate de cuarţ fumuriu, apar în China secolului al XII-lea. Deşi nu
corectează vederea, aceştia măresc acuitatea vizuală prin protecţia împotriva
soarelui şi limitarea câmpului vizual. În mod similar, inuiţii foloseau
ochelari protectori împotriva zăpezii. Termenul „ochelari de soare“ apare însă
în secolul XX.
Inventatorii
ochelarilor
Există controverse cu privire la inventatorul
ochelarilor. Cu toate acestea, istoricii sunt de acord într-o privinţă: prima
pereche de ochelari a apărut în Italia secolului al XIII-lea. Istoricul
american Edward Rosen vorbeşte în lucrările sale despre două persoane care au
avut un rol critic în fabricarea primelor perechi de ochelari. El citează
arhivele mânăstirii dominicane Santa Caterina din Pisa, care fac referire la
doi călugări: Giordano da Pisa şi contemporanul şi colegul său, Allesandro
della Spina. Călugărul dominican Giordano da Pisa menţionează într-un discurs
public, din 23 februarie 1306, că arta fabricării ochelarilor datează „de nici
douăzeci de ani“, totodată afirmând că îl cunoaşte personal pe adevăratul
inventator al ochelarilor, pe care l-ar fi văzut confecţionându-i. În scurt
timp, colegul lui Giordano da Pisa, călugărul Alessandro della Spina, confecţiona
el însuşi 
ochelari. Se pare că acesta ar fi învăţat chiar de la adevăratul
inventator, care însă a refuzat să îşi facă descoperirea publică şi accesibilă
altor oameni.
Alte
surse susţin că inventatorul de drept ar fi Salvino degli Armati din Florenţa,
în 1284. Fernando Leopoldo del Migliore găseşte în anul 1684, în arhivele mânăstirii
Santa Maria Maggiore din Florenţa, un epitaf potrivit căruia: „Aici zace
Salvino degli Armati din Florenţa, inventatorul ochelarilor“. Cercetările au
continuat cu privire la validitatea şi veridicitatea acestei afirmaţii, însă
sursa nu pare să fie de încredere şi în general nu este considerată elocventă.
Alţi
istorici consideră Veneţia ca fiind locul unde au fost inventaţi ochelarii, ei
fiind apoi aduşi la Pisa. În anul 1284, apare o lege a breslelor veneţiene
despre fabricarea şi comercializarea ochelarilor, care printre altele interzice
folosirea sticlei obişnuite în loc de cristal, pentru a păstra standardele
înalte. În aceleaşi legi, se face referire la ochelari „de vedere“ şi ochelari
„de citit“. Sursele însă nu sunt foarte concludente.
Indiferent
de inventatorul lor de drept, este în general acceptat faptul că primii
ochelari datează din zona Italiei de azi şi din secolul al XIV-lea. Aceştia
aveau lentile din sticlă sau un tip de piatră transparentă asemănătoare unui
cristal. Lentilele erau prinse şi susţinute de un mâner de metal folosit pentru
a-i ţine în dreptul ochilor. Deşi nu apar dovezi despre natura lentilelor
folosite, ei erau folosiţi inţial pentru a corecta vederea persoanelor în vârstă,
deci se presupune că primele lentile folosite erau convexe, pentru corectarea
presbitismului. La scurt timp după aceasta, lentilele convexe au fost utilizate
şi pentru corectarea hipermetropiei.
După
invenţia şi punerea lor în folosinţă de către Spina, la începutul secolului al
XIV-lea, arta fabricării ochelarilor s-a răspândit rapid în Italia, apărând
imediat după aceasta bresle pentru prelucrători de cristal şi fabricanţi de
lentile la Mecca, în Veneţia şi Italia. Până la sfârşitul secolului al XIV-lea,
ochelarii erau distribuiţi în toată Europa.
Către zilele noastre
Primele
tipuri de ochelari au rămas în istorie sub numele de „pince-nez“, întrucât nu
aveau rame cu care să se prindă după urechi sau un mâner cu care să poată fi ţinuţi
în dreptul ochilor, ci foloseau două segmente metalice nituite care erau poziţionate
pe nas, confecţionate iniţial din fier şi apoi din argint. Aceştia erau relativ
incomozi, posesorul lor fiind nevoit să facă mişcări puţine sau să îi susţină
cu mâna. Până în secolul al XVII-lea, forma lor nu se modifică drastic, însă
pince-nez-ul se transformă într-o ramă curbată, care ar fi trebuit să stea fixă
pe nas, în dreptul ochilor. Unele perechi aveau rama flexibilă, pentru a putea
spori confortul. De obicei aceasta avea două trepte reglabile, însă au fost
descoperiţi şi ochelari cu patru trepte, aceştia necesitând un efort de fabricaţie
deosebit. Rame de cea mai bună calitate se găseau în acea perioadă în Germania.
Girolamo Savonarola sugerează ataşarea unei funde fixate de pălărie, cu care
posesorul să îşi lege ochelarii de cap.
Ochelarii
pe care îi ştim azi, cu rame laterale care se ataşează pe urechi, nu apar decât
spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind creaţi se pare de opticianul
britanic Edward Scarlett. Ei se disting prin capătul lateral al ramei, care are
o spirală. Aceştia nu au succes imediat, fiind preferate alte modele, în
special cele
cu mâner ataşat sau monoclurile. În această perioadă, ochelarii
erau mai mult un accesoriu vestimentar pentru cei cu condiţii materiale
superioare, fiind confecţionaţi mai degrabă pentru aspectul lor fizic decât
pentru proprietatea de a corecta vederea.
În
ceea ce priveşte evoluţia lentilelor, până în secolul al XV-lea, în Italia erau
fabricate lentile atât convexe, cât şi concave, care tratau miopia,
hipermetropia şi prezbitismul. Undeva între 1625 şi 1631, o delegaţie a
„cabinetului Ausburg“ îi prezintă un cadou regelui Suediei sub forma unor
ochelari cu ramă din argint şi lentile concave, pentru corectarea miopiei. Benjamin
Franklin, care suferea atât de miopie, cât şi de prezbitism, este cel care
inventează ochelarii cu lentile bifocale. În 1752, James Ayschough adaugă
lentilelor cerneală albastră sau verde pentru a reduce reflexia. Primele
lentile folosite pentru a corecta astigmatismul sunt fabricate de astronomul
britanic George Airy în 1825.
Către
anii 1900, materialele folosite pentru fabricarea ramelor devin mai uşoare şi
mai durabile (metale uşoare şi plastic) pentru a spori confortul. Lentilele
sunt confecţionate astfel încât să
prevină reflexia şi să reziste zgârieturilor.
În
cronica lui Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei“, apare prima referinţă
despre un purtător de ochelari pe teritoriul românesc. Este vorba despre Petru
Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare, căruia îi sunt confecţionate două perechi de
ochelari în 1546. Deşi nu este specificată natura lor, având în vedere vârsta
înaintată a lui Petru Rareş în acel moment, se presupune că ochelarii erau
probabil pentru prezbitism.
Impactul
social şi psihologic al ochelarilor
De-a
lungul istoriei, oamenii au avut diferite viziuni atât faţă de ochelari în
sine, cât şi faţă de cei care îi poartă. Cu câteva secole în urmă, ei erau un
semn de inteligenţă şi bunăstare materială. Însă copiii din zilele noastre tind
să vadă ochelarii ca pe un tratament al unui defect, iar pe purtătorii lor – ca
purtători ai unui defect. Un copil cu ochelari ar putea fi marginalizat de
colegii săi pentru că îi poartă, dar i-ar putea diminua şi încrederea în sine,
întrucât se consideră inferior celor care pot face toate activităţile fără
ajutorul ochelarilor. Totodată, ochelarii având un preţ relativ ridicat, copiii
sunt învăţaţi acasă să aibă o atenţie sporită când se joacă pentru a nu-i
sparge, determinându-i pe aceştia să refuze să ia parte la unele activităţi,
ceea ce duce la excludere socială, scăderea încrederii şi chiar depresie. Către
adolescenţă, purtătorii de ochelari tind fie să continue să se excludă şi să
fie excluşi social, fie fac din ochelari un accesoriu modern.
Prejudecăţile
la adresa purtătorilor de ochelari au început să scadă la începutul anilor
1900, când Theodore Roosevelt era fotografiat în mod frecvent purtând ochelari.
Încă de atunci, ochelarii au devenit un accesoriu acceptat din punct de vedere
al modei şi uneori un punct-cheie în imaginea personală. Muzicieni precum Buddy
Holly sau John Lennon au dat naştere unor modele de ochelari care le poartă
numele. În benzile desenate, majoritatea supereroilor poartă ochelari pentru a
se deghiza în viaţa de zi cu zi (de exemplu Superman poartă ochelari atunci
când este deghizat în Clark Kent). Se pare că acest fapt încurajează copiii
nevoiţi să poarte ochelari să fie mai încrezători în sine şi să nu se
autoostracizeze din cauza ochelarilor.
