Au circulat toate teoriile, s-au proiectat toate scenariile. Am descoperit, mulţi dintre noi, ce se întâmplă când suntem nevoiţi să petrecem mai mult timp cu noi înșine sau cu familiile noastre. Ne-am gândit mai adânc la lucruri pe care cândva de-abia le atingeam, de departe, cu raţiunea și cu simţirea.

Sârguincioși, ne-am construit coșmaruri viitoare, toţi știind deja că urmează prăbușirea economică, schimbarea iremediabilă a stilului de viaţă, schimbarea paradigmelor vieţii noastre.

Am simţit că avem toţi de trecut un fel de test, pentru că asta ne-a făcut să ne acceptăm mai ușor absurdul indiferent al situaţiei.

Spuneam cândva că societatea românească e asemenea unui adolescent rebel, care de-abia devine conștient de libertatea lui și de povara de a trebui să-și construiască o identitate.

Pentru un moment, am regresat la stadiul de elev, și am acceptat cuminţi stilul autoritar-părintesc de comunicare al celor care au guvernat trecerea prin criză.

Când un părinte sau un profesor îţi spune cum stau lucrurile, nu le contești, îţi iei notiţe și faci ce ţi se spune, altfel iei notă mică. Atenţiune, asta nu înseamnă încredere.

Eu nu aveam niciun pic de încredere în tovarășa mea învăţătoare, care mă trosnea cu rigla la palmă prin 1986, dar nu concepeam să o contest.

S-au spus foarte multe. Poate prea multe. Dar un semn de maturitate ar fi să acceptăm că, de fapt, nu știm încă nimic.

Tot așa cum, în partea strict medicală a epidemiei, abundă studii imperfecte și ipoteze încă neverificate, nici în partea noastră intimă, psihologică, dar și socială, încă nu știm ce s-a petrecut cu noi.

Nu e, în realitate, niciun profesor să ne-o spună. Nicio organizaţie de experţi. Nici măcar o conspiraţie care să ne ţină voit în umbră.

Suntem o generaţie a frontierei, ca toate generaţiile de fapt, doar că am primit, accidental, darul de a deveni mai conștienţi de marele necunoscut care începe cu următorul pas.

Și care nu e doar o limită a știinţei, ci și a ceea ce credeam despre noi, ca oameni, despre familiile noastre pe care le luam drept garantate, despre viitorul nostru domestic și burghez pe care îl consideram un dat.

Nu mai suntem orătănii de curte, ci fii ai himerei, nu mai respirăm praful ogrăzii închise, ci aerul rarefiat al anxietăţii.

Nu am învăţat încă nimic. De aici începe înţelepciunea și maturizarea noastră.