Nu,
nu mă gândesc să plec din ţară. Nici măcar acum, după patru ani şi ceva de
rezidenţiat, chiar dacă se tot iau măsuri menite să mă încurajeze să o fac. Nu
am plecat din ţară când mi-am luat primul salariu, nu am plecat din ţară când
am făcut prima gardă neplătită, nici în ziua de după această gardă, zi lungă şi
obişnuită de muncă, nici când mi-am dat seama câtă medicină şi câtă hârţogărie
avem de făcut cu adevărat, ca tineri doctori în pregătire, în fiecare zi. M-am
atârnat de mici nimicuri, de participarea mai ieftină la conferinţe, de
satisfacţia pe care chiar ţi-o oferă – din plin câteodată – slujba de medic, de
oameni mari care mi-au fost în preajmă şi m-au învăţat că nobleţea nu vine din
salariu şi nici nu îţi dispare odată cu primul om speriat care vrea să îţi
cumpere dedicaţia. Trăiesc pentru a fi medic şi mă bucur să fiu medic în
România.
Însă
România nu se bucură să mă aibă medic. Sunt rezident pneumolog. Am ales să fiu
pneumolog luând în calcul mai multe aspecte pe care le-am gândit îndelung
înainte de decizie. Printre altele, m-am gândit că un spor de 100% o să mă
ajute să supravieţuiesc ceva mai uşor decât alţii. Cu riscul inerent de
tuberculoză. Şi am ales să îmi asum riscul, pentru a îmi putea susţine mai uşor
o eventuală familie şi să îmi cresc cu mai puţine eforturi un eventual copil. A
fost o afacere bună. Pentru mine. Am colegi de an care au făcut deja tuberculoză.
Cunosc cadre universitare care au făcut tuberculoză. Unii – tuberculoză
multidrog-rezistentă. De aceea spun că, pentru mine, cel puţin deocamdată,
„afacerea“ a fost bună. Dar îmi asum acest risc şi accept să fac această bucată
de medicină, în primul rând de drag, apoi pentru sporul acela care îmi recunoaşte
şi recompensează riscul asumat. Dar mai bine să vorbesc la imperfect.
Nu
demult, ministrul sănătăţii şi guvernul au ales să plătească o înjositoare
„bursă“ rezidenţilor. Ne-am bucurat de ea, fără a privi la alte conotaţii,
precum faptul că salariul nostru efectiv rămâne undeva sub un nivel acceptabil
al demnităţii. Am primit bursa cu o întârziere de două luni, dar ne-am bucurat
oricum. Unii dintre noi.
Noi,
pneumologii, din motivele pe care le-am discutat anterior, avem sporuri. Mari.
Iar asta ne face incompatibili, începând cu anul al treilea de rezidenţiat, cu
bursa acordată rezidenţilor (aceasta se acordă doar rezidenţilor cu un salariu
brut sub 3.000 de lei). Dacă punem la calcul impozitarea sporurilor, ajungem
acum să câştigăm, în urma bursei, mai puţin decât multe dintre specialităţile medicale
fără risc. Nu aş vrea să îmi supăr vreun coleg, însă a fi pneumolog înseamnă –
dincolo de a îngriji fără deosebire un pacient cu tuberculoză, ceea ce facem cu
toţii, indiferent de specialitate – şi a face spirometrii, bronhoscopii, a
vedea zilnic nu unul, ci zece bolnavi care expiră bacili. La fel deplâng şi
soarta colegilor care lucrează pe secţiile de HIV, a medicilor legişti sau
anatomopatologi, pentru care riscurile devin egale sau poate chiar mai mici, ca
urmare a dreptăţii burselor, cu ale altor specialităţi medicale comode şi
„curate“.
Nu
doresc să moară şi capra vecinului. Dimpotrivă. Consider că venitul suplimentar
primit de colegii mei de pe alte specialităţi aduce puţin a normalitate şi mă
bucur că există. Ce nu înţeleg însă este discriminarea la care suntem supuşi
noi ceilalţi, cei ce nu îl primim. Şi nu mă pot gândi decât la faptul că suntem
o mână de oameni în această situaţie, care, oricât ar ţipa împreună (lucru
oricum atât de rar printre medici), nu vor avea niciodată o voce care să fie
auzită. Nu într-o ţară surdă la nevoile oamenilor care o locuiesc.
Şi
totuşi, nu, nu mă gândesc nici acum să emigrez. Nici eu nu ştiu de ce.
