Recent, ministrul sănătăţii spunea că nu e
îngrijorat de eventuale proteste ale medicilor. Asemenea generalului care
calculează avantajul numeric al oştirii inamice, domnul ministru i-a scos din
ecuaţie pe toţi medicii care lucrează în sectorul privat. Aparent, aceştia nu
ar avea nicio nemulţumire, nicio sugestie de ameliorare a sistemului, având în
vedere că nu sunt plătiţi din bani publici. Domnul ministru nu taie prima dată
în acest fel nodul gordian; într-adevăr, pare să fie un fel de caracteristică a
relaţiilor dumisale cu publicul. În mandate precedente, erau şterşi cu buretele
în acelaşi fel medicii rezidenţi, în mod repetat. S-a vorbit atunci de
inutilitatea salarizării rezidenţilor (că doar sunt în proces de învăţământ) şi
de măsuri punitive împotriva plecării din ţară. Ştim cu toţii felul radical,
mai dramatic decât orice grevă generală, în care tinerii medici au protestat
împotriva sistemului şi indiferenţei guvernamentale: au emigrat în număr masiv.
Şi o fac în continuare. Nicio problemă: mai puţini oameni în oştirea inamică,
mai puţine motive de îngrijorare pentru domnul ministru.
Nu ştiu cât de repede putem trece peste
ideea că un minister este interesat doar de ce aparţine statului. În acest caz,
Ministerul Economiei, de pildă, ar trebui să înceteze orice program de sprijin
al întreprinderilor mici şi mijlocii. Obiectul activităţii Ministerului Sănătăţii
este sănătatea, nu sectorul public. E bine să nu uităm nici că orientarea multor
medici tineri în sectorul privat, deşi este în continuare mare nevoie de medici
în sectorul public, are aproape aceleaşi cauze cu cele ale emigrării
profesionale.
Dar dincolo de comentariile pe care declaraţiile
domnului ministru nu eşuează să le stârnească de fiecare dată, trebuie totuşi să
ne punem problema relaţiilor profesionale şi economice dintre cele două
sectoare.
Cum sunt ele acum? De neevitat. Medicul serveşte mai întâi interesul pacientului, nu
al angajatorului. Omul suferind circulă liber de la policlinica privată la
spitalul public şi invers, după cum este nevoie. Nu putem repeta îndeajuns că
talentul şi profesionalismul unui medic sunt aproape inutile în absenţa unei
strategii coerente de îngrijire care să cuprindă toate sectoarele. Chiar dacă
sunt un psihiatru bun, dacă în momente de urgenţă nu mă pot baza pe un sistem
bine pus la punct, sunt descoperit.
Apoi,
ele presupun o anumită tensiune. În timp ce medicii sunt confraţi care ar
trebui să conspire la proverbialul bine al pacientului, există concurenţă, mai
ales atunci când medicul este propriul lui manager, cum este cazul cabinetelor
individuale. Uneori, concurenţa îmbracă forme rudimentare. Un pacient din
provincie mi-a relatat recent că medicul său de familie a refuzat să facă o prescripţie
compensată, justificând că omul are bani de policlinică privată, deci n-are
nevoie. E un tip de neprofesionalism din fericire nu foarte frecvent, dar el
reflectă dificultatea mai puţin vizibilă a relaţiilor dintre noi.
Desigur,
dacă ar exista o colaborare rezonabilă cu un sistem coerent de asigurare, în
care pacientul să-şi poată alege nivelul şi condiţiile de îngrijire, tensiunea
ar dispărea. Dar sunt ani de când reforma sistemului de asigurări se lasă aşteptată.
Nu pot să nu menţionez mult discutatul
conflict de interese al medicului cu activitate în ambele sectoare. Nu îl putem
nega şi, aparent, deocamdată, nici evita. Gravă e însă opacitatea lui.
În sfârşit, când este vorba de drepturile
angajaţilor, n-ar trebui să conteze sectorul de activitate, public sau privat.
Altfel, am putea permite existenţa sweat-shop-urilor
pe motiv că sunt private. Criza economică şi salariile foarte mici din sectorul
public, în toate domeniile, vor limita automat salariile şi drepturile de facto
ale angajaţilor din privat. Din păcate, văd lucrul ăsta zilnic la cabinet:
scrupulele companiilor private faţă de angajaţi sunt mult mai mici. În multe
firme importante, concediul medical sau de îngrijire dăunează grav carierei şi
chiar subzistenţei. Nu se mai pune problema respectării unui program normal de
lucru sau al unor „target“-uri realiste. Atunci când angajatul este disperat să-şi
păstreze locul de muncă pentru a putea plăti ratele la credite şi a pune
mâncare pe masă, el riscă să fie solicitat până în punctul în care ajunge la
psihiatrie cu tulburări de adaptare severe. Sunt cazuri-limită, deşi foarte
frecvente în alte domenii de activitate, dar din fericire rare în sistemul
medical. Acesta din urmă este însă deja inerent grevat de un risc psihic.
Riscul social supraadăugat poate fi amplificat şi consecinţele greu de
calculat. Nu putem spune, aşadar, că subfinanţarea cronică şi salariile extrem
de mici din sistemul sanitar public nu influenţează drepturile angajaţilor din
privat. Un exemplu este precaritatea drepturilor sociale ale medicilor, foarte
mulţi, care practică sub umbrela persoanei fizice independente.
Ministerul Sănătăţii
ar trebui aşadar să fie îngrijorat de problemele medicilor din sectorul privat.
Dacă domnul ministru poate sta liniştit, nu e pentru că ar lipsi problemele, ci
organizarea sindicală şi simpla solidaritate confraternală. Absenţe care sunt o
bună combinaţie de anxiolitice pentru guvernanţi în viitorul previzibil.
