Au
trecut vreo două luni de când am primit şi m-am grăbit să parcurg – cu lăcomia
avuabilă a singurului viciu pe care încă îl (mai) am: cetitul cărţilor – impozantul volum de aproape 500 de pagini al
originalului şi adesea controversatului autor Radu Iftimovici. Originalitatea
autorului frapează pentru cine nu-l cunoaşte, chiar după felul cum şi-a
intitulat actuala lucrare memorialistică, Veşnica mea pomenire, titlu pe care, într-un cuvânt înainte,
s-a străduit să-l explice: „Şi-apoi, de ce «veşnica mea pomenire»? Păi ce
visează orice mâzgălitor de hârtie? Să fie pomenit. Dacă nu în vremea cât şi-a
plimbat umbra pe pământ, măcar în posteritatea copiilor şi a nepoţilor proprii,
căci pe alţii de ce i-ar interesa banalităţile din această scriere?“. Iar unul
dintre motto-urile ce inaugurează opul este o afirmaţie care, luată în serios
(cum, până la sfârşitul cărţii, te convingi că trebuie), ar putea şoca o
mentalitate restantă de burtă-verde: „Despre morţi, în nici un caz (cu verzale
în text) numai de bine“. Cel de-al doilea panseu e o butadă pascaliană: Quand je me regarde, je me déteste. Mais
quand je me compare, je m’admire, iar citatul spune ceva despre „modestia“ şi,
dacă vreţi, autoironia celui care l-a ales şi reprodus. De altfel, tot de
ludicofilia proprie scriitorului ţine şi afirmaţia (fals) minimalizatoare,
anume că aceluia ce s-ar încumeta să-l citească nu i-ar oferi decât banalităţi,
care ar putea interesa doar pe urmaşii săi în linie dreaptă. Numeroşi ar trebui
să fie aceşti moştenitori, dacă ţinem cont de tirajul nu chiar neglijabil şi de
excelentele condiţii tipografice decise de casa de editură Curtea Veche.
Dar
de ce ar fi Radu Iftimovici (şi) un
personaj controversat? Pentru că pune în circulaţie puncte de vedere asupra
unor subiecte considerate clasificate, chiar dacă e vorba de trecutul istoric;
caută, în acelaşi scop, să anihileze argumentat tabuuri şi idei fixe din
„creierele spălate“ în deceniile de comunism, ceea ce nu e uşor de acceptat (şi
naşte, cel puţin iniţial, contrarietate); respinge gândirea „comodă“, din păcate
atât de proprie naturii umane. Şi citează adesea în conversaţii, dar şi în
scrisul său, sloganul antitotalitar şi anticenzură (în sens larg) auzit pe străzile
Parisului în mai 1968: Il est interdit
d’interdire. Or, cei obişnuiţi numai cu lectura în clinostatism, aşteptându-l
pe Morfeu, e firesc să nu-şi dorească tulburarea liniştii dinaintea conversiei
undelor alfa în teta, la care i-ar supune, încă de la primele pagini, nonconformistul
cercetător ştiinţific, iatroistoric, biograf şi medic-scriitor. Profesor
universitar acreditat şi membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, Radu
Iftimovici este autorul unor celebre monografii închinate lui Constantin
Levaditi, fraţilor Mihai şi Alexandru Ciucă, lui Victor Babeş ori laureatului
Nobel George Emil Palade. Ca istoric al medicinii, s-a încumetat să scrie
(relativ recent pentru dificultatea de realizare a unui astfel de proiect) o
vastă „Istorie universală a medicinei şi farmaciei“ (2008, Editura Academiei
Române, în curs de reeditare), demers singular în ultimele patru-cinci decenii,
fără să fi beneficiat de ajutorul unui pluton de colaboratori, cum se prea obişnuieşte.
După
ce a trecut intervalul menţionat la începutul acestor rânduri, am reluat
volumul, răsfoindu-l „la rece“, cu scopul prezentării cât de cât obiective a
materiei cuprinse. Altminteri, riscam să-mi stăpânesc cu greu entuziasmul
primei lecturi, explicabil nu numai prin ineditul multor informaţii – unele, e
drept, aflate din conversaţiile savuroase cu autorul (personaj cu o memorie
fabuloasă, care a avut şansa să cunoască mari personalităţi afirmate între cele
două războaie mondiale) ori din articolele sale publicate în „Viaţa medicală“
sau pe care le citisem în „Ziarul de duminică“, supliment al unui cotidian
financiar –, ci şi prin bucuria retrăirii aievea a evenimentelor, relatate de
cele mai multe ori cu umor, într-un stil alert şi viril, cu indubitabila sa
înzestrare nativă de povestitor. Aidoma se întâmplă când e invitat la cursuri
sau la conferinţe de istoria medicinii, unde „face spectacol“, cucerind imediat
asistenţa. De altfel, plăcerea pentru spectacol a lui Radu Iftimovici e
confirmată şi de abilitatea sa ca dramaturg. Într-adevăr, înainte de 1990, dar şi
după, medicul-scriitor a înregistrat succese cu piesele sale de teatru şi
scenariile pentru radio şi televiziune (încercări de dramaturgie încă din
tinereţe), precum: Nu ucideţi caii verzi
(1983), o dezbatere de idei despre adevăr şi morală în lumea medicală; Joc ciudat după scăpătat (1987); A cincea cameră a inimii (1989); Poftă bună canibali, Creşteţi vipere la sân, Curve de lux (1996) etc. Experienţa sa
ca Om de teatru sau Cleaf, cleaf prin noroiul societăţii noastre
socialiste multilateral subdezvoltate aduce în scenă, în unul dintre
capitolele finale ale cărţii, o mulţime de „personaje“, începând cu ministreasa
culturii, Tamara Dobrin („îl cunosc eu pe Iftimovici acesta, care nu se ocupă
decât de noroiul societăţii noastre socialiste“), continuând cu actori,
regizori şi colegi dramaturgi şi cohorta secretarilor de partid-cenzori
sui-generis ai producţiilor sale, colegi de liceu deveniţi „oameni mari“
(precum Titus Popovici, Aurel Covaci, Ioan Pop de Popa, viitorul chirurg
cardiolog) şi, nu în ultimul rând, relatând, cu irezistibil haz, amintiri din
turneele prin ţară sau „din străinătate“ (Republica Moldova) ori citând din
cronicile la piesele sale.
O
primă şi consistentă parte însă a noii sale cărţi are caracter preponderent
autobiografic. Dacă n-ai cunoaşte autorul, te-ai aştepta, mai ales dacă eşti
cititor al acestei specii memorialistice, să dai peste amintiri adesea
„restaurate“, cu explicabile (sentimental) tuşe roz în ceea ce priveşte
ascendenţa şi propriile „fapte de arme“, de interes (eventual) privat. Radu
Iftimovici are inteligenţa (şi decenţa, aş zice) de a selecta din patrimoniul său
de suveniruri despre sine şi ai săi pe cele care vin totodată în contingenţă cu
seismele politice ale ultimelor decenii din secolului trecut, cu vremurile de
restrişte sub care familia şi el însuşi – mai ales în perioada sa de formare
intelectuală – s-au aflat. Materializată în câteva texte, această alegere (căci
„Foamea de timp, furtuna de evenimente nu mai permit amatorului de carte să zăbovească
prin labirintul introspecţiilor, oricât de subtile ar fi ele“), poartă titluri
care trimit fără ambiguităţi de limbaj direct la conţinut (ex. Cei şapte ani de acasă, Bunicii, Rubedeniile). Reţin atenţia: disciplina severă a tatălui, medic
militar, aplicată în scop educativ asupra neastâmpăratului său fiu, în opoziţie
cu indulgenţa şi bunătatea mamei, profesoară de biologie, peregrinările prin
diverse licee, urmare a obligaţiilor paterne de serviciu. Alteori, prin formulări
incitante, titlurile, „grăbesc“ lectorul spre poveste (ex. Tatăl meu, invitat la masă de... Adolf Hitler, Două personaje cheie din
viaţa tatălui meu: Ion Antonescu şi Ana Pauker, Copilul cu barbă) – naraţiuni
cărora nu voi face greşeala de a le
dezvălui climaxul ori poanta. În sfârşit, altele aşezate deasupra unor capitole
ale acestei „secţiuni autobiografice“ par a fi un amânat „drept la replică“: De unde vine Iftimovici? Din ce neguri? sau Pseudolegionarul Radu Iftimovici. Adesea, români care au
„descoperit“ alteritatea, aflându-i numele, îl întreabă direct dacă e sârb, rus
sau (mai ales) evreu. Alţii care – nu se ştie de ce – aleg discreţia,
colportează doar una din cele trei variante. Iftimovici e însă român neaoş. Străbunicul
Simion Iftimie provenea din satul sucevean Arbore. După 1870, în Bucovina de
Nord, care făcea parte din Imperiul Habsburgic, a început o aprigă acţiune de
deznaţionalizare a românilor (similară celei de mai târziu, din Transilvania).
Toţi lefegiii administraţiei – cazul străbunicului său (care „trebuie să fi
avut şapte clase primare, summumul de carte în satele din acel timp, de vreme
ce era angajat ca «socotitor» pe moşia unui boier şi scria în registre cantităţile
de grâne recoltate şi vândute“ iar „duminica, în strai naţional, cânta în
strana bisericii ridicate de hatmanul Arbore în 1502“) au fost obligaţi să-şi
schimbe numele, mulţi români fiind înglobaţi arbitrar „într-o mare slavă –
Rutenia, cu o populaţie formată din diverse ramuri de ucraineni, polonezi şi
evrei galiţieni“. „Exemplul“ l-a dat însuşi mitropolitul Mitrofan din Cernăuţi:
slujitor al bisericii, acesta acceptase „să-şi pună «vici» în coadă“. Sunt
români, arată autorul, „sute de Popovici (fiii popii), Mateevici, basarabeanul
cu «Limba noastră-i o comoară», Grigorovici, familie din care se trage
distinsul acad. Radu Grigorovici (1911–2008), unul din marii noştri fizicieni“.
De asemenea, îi contrazice pe cei care îl acuză de antisemitism ba chiar îl
consideră „legionar“, pentru faptul de a fi scris câteva articole, bazate pe
documente şi mărturii, în care respinge unele aspecte ale dogmelor oficiale
istoriografice în această problemă. „Nu pot fi legionar, din mai multe motive:
a) [sunt] spirit liber, rău de gură, gata de harţă în apărarea ideilor mele; b)
[am] oroare de subordonare şi şsuntţ inamic al mitizărilor, exclus să admir
vreo personalitate politică, oricât de valoroasă ar fi, în acest sens, mă tem
de cei care conducând vreo mişcare politică, deraiază în mesianism; c) [devin]
suspicios cu misticul de orice natură, sunt, în general, ateu.“ Reproduc mai
departe aserţiuni (subliniate în original cu aldine) din capitolul Pseudolegionarul Radu Iftimovici: „Eu nu
fac deosebiri între evrei şi neevrei, cu toţi suntem oameni şi avem datoria de
a ne respecta. Cum aş putea fi împotriva valorilor în sine ori discriminatoriu?“. Memorialistul enumeră în continuare
sumedenia de colegi şi prieteni evrei din toate perioadele vieţii sale, dar, în
mod deosebit, colaborarea cu profesorul Nicolae Cajal – care i-a fost director
la Institutul de Virusologie şi coautor la elaborarea unor lucrări, acceptarea
ca prieten în familia acestuia (unde îl cunoaşte pe bătrânul pediatru Marcu
Cajal, cel care alături de profesorul Manicatide semnase cândva o celebră
„Pediatrie“). Dar menţionează şi situaţiile pe care le-au folosit unii, cu
rea-credinţă, învinovăţindu-l de antisemitism. Ba chiar mărturisind şi „greşelile“
pe care le-a săvârşit, dându-le denigratorilor apă la moară. Între erorile
imputate, aceea de a fi luat apărarea, într-o revistă, copiilor lui Arieş
Codreanu, fratele lui Zelea, vecin în cartierul Tei şi partener de joacă în
nisip în urmă cu 60 de ani, denunţând în articole persecuţia la care aceştia,
nevinovaţi, au fost supuşi în timpul regimului comunist, daţi afară din şcoli,
iar veri ai copiilor Codreanu, fără să fi făcut vreo politică, au fost arestaţi
ori trimişi în infernul de la Canalul Dunăre–Marea Neagră. Ca recenzent, iau
act de argumentele invocate de Radu Iftimovici în apărarea sa, considerându-l
liber să respingă acuzaţia că ar fi fost legionar (imposibilă cronologic, e născut
în 1931!) sau că s-ar fi manifestat ca antisemit. O similară şi mediatizată
dispută cu profesorul american de origine română, P. Manu, pornind de la
cunoscutul „caz“ al descoperitorului pancreinei, e dezvoltată în capitolul Avocat al lui Nicolae Paulescu.
În lumea discipolilor lui Pasteur deschide o altă secţiune
a cărţii, tezaur de informaţii iatroistorice, dobândite odată cu pătrunderea
tânărului Radu Iftimovici în universul ştiinţei „ghidat de un profesor de la
Medicina Veterinară, Nicolae Stamatin“. Acestuia, el, cel care, în anii
1951–1953, şi-ar fi dorit să devină prozator (premii literare şi un semestru
petrecut la „şcoala de literatură a Uniunii Scriitorilor“, de unde nu a
întârziat să se retragă), îi face un reuşit portret. Cunoaşte personalităţi ale
momentului, precum Ştefan S. Nicolau, C. Ionescu-Mihăieşti, Ion Mesrobeanu ş.a.
Le schiţează şi acestora cu pătrundere psihologică şi talent portretele, dezvăluind
totodată detalii „de culise“ pe care nicio lucrare de istoria medicinii nu le
consemnează, de pildă despre animozităţile dintre şcolile profesorilor
Cantacuzino şi Babeş, cu repercusiuni de antipatie reţinută („răceală“) asupra
„elevilor“ din cele două tabere; cariera ştiinţifică solidă pe care şi-o
edificase timp de 15 ani la Paris Şt. S. Nicolau care, întors în ţară la
începutul celui de-al Doilea Război Mondial, i se oferă un post doar de
asistent debutant, din pricina aceluiaşi surd conflict; melomanul Mihăieşti
care, ascultând discul cu a noua de Beethoven, dirija simfonia în laborator,
închipuindu-se Herbert von Karajan etc.
Scrie,
împreună cu mentorul său, profesorul Nicolae Cajal, inspirat de „Vânătorii de
microbi“, carte a americanului Paul de Kruif, „Lumea virusurilor“ (1961),
reluată ulterior sub titlul: „Istorie a luptei cu microbii şi virusurile“
(1965). Fascinat de figura marelui C. Levaditi, vrea să scrie de unul singur,
cu o infatuare pe care şi-o recunoaşte, o biografie romanţată pe acest subiect.
Editura ştiinţifică îi respinge oferta, urmând a reanaliza proiectul peste...
patru ani! Dar „Nicuşor“ Cajal, la care aleargă să i se plângă, îl sfătuieşte
cum să procedeze: „Măi, tu eşti tâmpit? (...) Cum să scrii tu o carte despre
Levaditi, de unul singur, când toată lumea ştie că profesorul Şt. S. Nicolau a
fost discipolul său la Paris şi că doar el ştie etc., etc. Fugi la profesorul
Nicolau şi propune-i să faceţi împreună cartea despre Levaditi!“. Editura
acceptă în doar patru zile propunerea savantului devenit autor principal şi
astfel cartea avea să apară nu după multă vreme. „Adio visată independenţă!“,
meditează autorul secund. „În RSR, nu se poate ieşi din mocirla anonimatului,
decât dacă ai o «locomotivă» cu nume mare.“ Cum a fost scrisă această
biografie, cele trei generaţii de intelectuali Portocală (toţi cu prenume
Radu), cel mai tânăr fiind atunci asistent (ca ajutor ştiinţific, o „mană
cerească“ pentru profesor), dar mai ales despre vizita de documentare la Paris,
la Institutul Pasteur (1996) – „un vis pe care nu-l credeam realizabil“ –
constituie câteva dintre subiectele următoarelor capitole, cu ample digresiuni şi
cuprinzătoare acolade, pe cât de inedite, pe atât de captivante. Astfel, la
Paris, avea să îl cunoască pe Jean Levaditi, fiul savantului, şi pe soţia
acestuia; va fi condus în locuinţa celebrului pasteurian de sorginte română din
Rue de Volontaires, unde îi va fi prezentat doamnei Elena Levaditi (născută
Istrati), care, „deşi trecută de 82 de ani, era de o vioiciune cuceritoare“, arătându-se
bucuroasă că poate vorbi în limba natală cu biograful bucureştean şi, totodată,
dornică de a-i relata viaţa soţului său, începând din 1904, când sosiseră
împreună în capitala Franţei. Primeşte binevoitoare informaţii de la
profesorul Albert Delaunay, autor al unei monografii despre Institutul Pasteur,
iar de la Nicolae Istrati, fratele Elenei Levaditi, o „comoară“: scrisori ale
tânărului Levaditi către socrul său, nimeni altul decât profesorul C. Istrati.
În acest „scrisorar“ sunt descrise evenimente din epocă şi însemnări despre
oamenii de ştiinţă care lucraseră în Institut: Émil Roux, Ilia Mecinikov,
Amedée Borrel, fraţii Charles şi Maurice Nicolle, Edmond Sergent, R. Sabouraud,
Alfred Fournier, Jules Bordet sau despre personalităţile pe care Levaditi le
cunoscuse la Paris – Paul Erlich, Karl Landsteiner, Simion Flexner, Alexis
Carrel ş.a.
Numeroase
alte racursiuri memorialistice sporesc interesul lecturii. Între acestea,
demonstraţii anti-De Gaulle, la care asistă la Paris, ori o şedinţă solemnă la
Facultatea de Medicină „René Descartes“. Scopul prezenţei a zeci de oameni de ştiinţă:
acordarea premiului Brumpt unui „mare savant, pe care Franţa îl recunoştea
drept creator de excepţie în domeniul parazitologiei: profesorul dr. Virgil
Nitzulescu de la Bucureşti (...) considerat în anii ’47–’60 un «nimeni» în ţara
sa, de vreme ce, în 1948, la ordinul lui Traian Săvulescu şi al lui C.I.
Parhon, dar şi cu complicitatea colegilor Şt. S. Nicolau şi Ştefan M. Milcu,
fusese aruncat afară din Academia Română al cărui membru fusese“. Cartea despre
Levaditi, „aprobată“ de Nicolau, care nu ezită să se înscrie pe copertă (în următoarea
ordine: Şt. S. Nicolau şi R. Iftimovici), va apărea peste vreo şase luni la
Editura ştiinţifică, în colecţia „Savanţi de pretutindeni“. La casierie,
dreptul de autor a fost împărţit, iar Nicolau a fost primul care s-a grăbit să
ridice jumătate din valoarea acestuia. (Două exemple din „Veşnica mea pomenire“
ce îl îndreptăţesc pe autor să fi înscris pe pagina de gardă motto-ul: „Despre
morţi în nici un caz numai de bine“.) „Amicii mi-au spus – încheie episodul
autorul „secund“ – că trebuie totuşi să nu cârtesc, fiindcă n-aş fi ajuns la
Paris dacă profesorul Nicolau nu ar fi garantat la Securitate că mă întorc.“
Unul
dintre cele mai frumoase capitole – şi acesta cu numeroase şi îmbogăţitoare
informaţii extrase din comoara memorialistică a lui Radu Iftimovici – este cel
intitulat În preajma lui George Emil
Palade. Vizita la San Diego, aventura sa americană vor constitui subiectul
monografiei: „George Emil Palade. Spovedania unui învingător“ (2007). Autorul îşi
aminteşte, de asemenea, de interviul pe care i l-a acordat savantul, prin
mijlocirea biologului N. Simionescu, cu ocazia unei vizite în ţară, convorbire
publicată în „Familia“, revista orădeană a lui Iosif Vulcan, cel care a
preschimbat numele lui M. Eminovici în cel al viitorului mare poet şi făuritor
de limbă românească Mihai Eminescu.
În Exercices d’admiration, pastişând titlul
unei cărţi de „eseuri şi portrete“ a lui Emil Cioran, citează şi scrie despre
prieteni, oameni de litere, istorie şi artă (dar nu numai), pe care i-a avut şi
preţuit „mai abitir decât pe zecile de semeni cu care mă întâlnesc în
cotidian“. În acest pomelnic admirativ include şi o serie de medici apropiaţi
„în cuget şi simţiri“ precum Victor Săhleanu („perpetuu nemulţumit de ce i se
întâmpla“), Constantin Ionescu-Tîrgovişte, Petre Calistru, Gheorghe Benga („cel
căruia i s-a furat premiul Nobel pentru chimie în 2003“), Emanoil Ceauşu,
Virgil Enătescu, Gavril Cornuţiu, Călin Tătaru, Miron Costin (Los Angeles),
Octavian Buda, Claudiu Mătasă (Florida), Ileana Constantinescu, Vasile şi
Otilia Coţofan, Adrian Muţiu, Simona şi Gh. Berbecar, Emilia Voinovschi, Victor
Lotreanu, Zeno Merca. Dar şi mulţi alţii – fizicieni, jurişti, artişti plastici
etc. – cu toţii „jucând un îndrăcit ping-pong ideatic“, una din specialităţile
în care excelează Radu Iftimovici. Se opreşte în finalul cărţii, meditând
asupra destinului unor Cantemir Rişcuţia, Berdj Asgian, Dan Gavriliu, Ion Comşa,
Dan Puric ş.a., dar şi a existenţei tragice, a altora (ex. Ion Biberi, revăzut
în serviciul de reanimare al unui spital, înaintea plecării definitive a
acestui eminent medic, filosof şi scriitor), memorii-sursă, aşa cum am afirmat
la începutul acestei recenzii, de informaţii inedite şi îmbogăţitoare pentru
mintea şi sufletul cititorului.