Profesorul Radu Iftimovici, considerat de unii un personaj controversat, frapează, pentru cine nu-l cunoaşte, inclusiv prin felul cum şi-a intitulat cea mai recentă lucrare memorialistică – Veşnica mea pomenire. Impozantul volum autobiografic, de aproape 500 de pagini, marcat de originalitatea frapantă a autorului, care a avut şansa să cunoască mari personalităţi afirmate între cele două războaie mondiale, este prezentat pe larg de dr. Mihail Mihailide.

"> Sipetul cu istorii trăite - Viața Medicală
OPINII

Sipetul cu istorii trăite

de Dr. Mihail MIHAILIDE - iun. 12 2014
Sipetul cu istorii trăite

Profesorul Radu Iftimovici, considerat de unii un personaj controversat, frapează, pentru cine nu-l cunoaşte, inclusiv prin felul cum şi-a intitulat cea mai recentă lucrare memorialistică – Veşnica mea pomenire. Impozantul volum autobiografic, de aproape 500 de pagini, marcat de originalitatea frapantă a autorului, care a avut şansa să cunoască mari personalităţi afirmate între cele două războaie mondiale, este prezentat pe larg de dr. Mihail Mihailide.

   Au trecut vreo două luni de când am primit şi m-am grăbit să parcurg – cu lăcomia avuabilă a singurului viciu pe care încă îl (mai) am: cetitul cărţilor – impozantul volum de aproape 500 de pagini al originalului şi adesea controversatului autor Radu Iftimovici. Originalitatea autorului frapează pentru cine nu-l cunoaşte, chiar după felul cum şi-a intitulat actuala lucrare memorialistică, Veşnica mea pomenire, titlu pe care, într-un cuvânt înainte, s-a străduit să-l explice: „Şi-apoi, de ce «veşnica mea pomenire»? Păi ce visează orice mâzgălitor de hârtie? Să fie pomenit. Dacă nu în vremea cât şi-a plimbat umbra pe pământ, măcar în posteritatea copiilor şi a nepoţilor proprii, căci pe alţii de ce i-ar interesa banalităţile din această scriere?“. Iar unul dintre motto-urile ce inaugurează opul este o afirmaţie care, luată în serios (cum, până la sfârşitul cărţii, te convingi că trebuie), ar putea şoca o mentalitate restantă de burtă-verde: „Despre morţi, în nici un caz (cu verzale în text) numai de bine“. Cel de-al doilea panseu e o butadă pascaliană: Quand je me regarde, je me déteste. Mais quand je me compare, je m’admire, iar citatul spune ceva despre „modestia“ şi, dacă vreţi, autoironia celui care l-a ales şi reprodus. De altfel, tot de ludicofilia proprie scriitorului ţine şi afirmaţia (fals) minimalizatoare, anume că aceluia ce s-ar încumeta să-l citească nu i-ar oferi decât banalităţi, care ar putea interesa doar pe urmaşii săi în linie dreaptă. Numeroşi ar trebui să fie aceşti moştenitori, dacă ţinem cont de tirajul nu chiar neglijabil şi de excelentele condiţii tipografice decise de casa de editură Curtea Veche.
   Dar de ce ar fi Radu Iftimovici (şi) un personaj controversat? Pentru că pune în circulaţie puncte de vedere asupra unor subiecte considerate clasificate, chiar dacă e vorba de trecutul istoric; caută, în acelaşi scop, să anihileze argumentat tabuuri şi idei fixe din „creierele spălate“ în deceniile de comunism, ceea ce nu e uşor de acceptat (şi naşte, cel puţin iniţial, contrarietate); respinge gân­direa „comodă“, din păcate atât de proprie naturii umane. Şi citează adesea în conversaţii, dar şi în scrisul său, sloganul antitotalitar şi anticenzură (în sens larg) auzit pe străzile Parisului în mai 1968: Il est interdit d’interdire. Or, cei obişnuiţi numai cu lectura în clinostatism, aşteptându-l pe Morfeu, e firesc să nu-şi dorească tulburarea liniştii dinaintea conversiei undelor alfa în teta, la care i-ar supune, încă de la primele pagini, nonconfor­mistul cer­ce­tător ştiinţific, iatroistoric, biograf şi medic-scriitor. Profesor universitar acre­ditat şi membru al Acade­miei de Ştiinţe Medicale, Radu Iftimovici este autorul unor celebre monografii în­chinate lui Constantin Levaditi, fraţilor Mihai şi Alexandru Ciucă, lui Victor Babeş ori laureatului Nobel George Emil Palade. Ca istoric al medicinii, s-a încumetat să scrie (relativ recent pentru dificultatea de realizare a unui astfel de proiect) o vastă „Istorie universală a medicinei şi farmaciei“ (2008, Editura Academiei Române, în curs de reeditare), demers singular în ultimele patru-cinci decenii, fără să fi beneficiat de ajutorul unui pluton de colaboratori, cum se prea obişnuieşte.
   După ce a trecut intervalul menţionat la începutul acestor rânduri, am reluat volumul, răsfoindu-l „la rece“, cu scopul prezentării cât de cât obiective a materiei cuprinse. Altminteri, riscam să-mi stăpânesc cu greu entuziasmul primei lecturi, explicabil nu numai prin ineditul multor informaţii – unele, e drept, aflate din conversaţiile savuroase cu autorul (personaj cu o memorie fabuloasă, care a avut şansa să cunoască mari personalităţi afirmate între cele două războaie mondiale) ori din articolele sale publicate în „Viaţa medicală“ sau pe care le citisem în „Ziarul de duminică“, supliment al unui cotidian financiar –, ci şi prin bucuria retrăirii aievea a evenimentelor, relatate de cele mai multe ori cu umor, într-un stil alert şi viril, cu indubitabila sa înzestrare nativă de povestitor. Aidoma se întâmplă când e invitat la cursuri sau la conferinţe de istoria medicinii, unde „face spectacol“, cucerind imediat asistenţa. De altfel, plăcerea pentru spectacol a lui Radu Iftimovici e confirmată şi de abilitatea sa ca dramaturg. Într-adevăr, înainte de 1990, dar şi după, medicul-scriitor a înregistrat succese cu piesele sale de teatru şi scenariile pentru radio şi televiziune (încercări de dramaturgie încă din tinereţe), precum: Nu ucideţi caii verzi (1983), o dezbatere de idei despre adevăr şi morală în lumea medicală; Joc ciudat după scăpătat (1987); A cincea cameră a inimii (1989); Poftă bună canibali, Creşteţi vipere la sân, Curve de lux (1996) etc. Experienţa sa ca Om de teatru sau Cleaf, cleaf prin noroiul societăţii noastre socialiste multilateral subdezvoltate aduce în scenă, în unul dintre capitolele finale ale cărţii, o mulţime de „personaje“, începând cu ministreasa culturii, Tamara Dobrin („îl cunosc eu pe Iftimovici acesta, care nu se ocupă decât de noroiul societăţii noastre socialiste“), continuând cu actori, regizori şi colegi dramaturgi şi cohorta secretarilor de partid-cenzori sui-generis ai producţiilor sale, colegi de liceu deveniţi „oameni mari“ (precum Titus Popovici, Aurel Covaci, Ioan Pop de Popa, viitorul chirurg cardiolog) şi, nu în ultimul rând, relatând, cu irezistibil haz, amintiri din turneele prin ţară sau „din străinătate“ (Republica Moldova) ori citând din cronicile la piesele sale.
   O primă şi consistentă parte însă a noii sale cărţi are caracter preponderent autobiografic. Dacă n-ai cunoaşte autorul, te-ai aştepta, mai ales dacă eşti cititor al acestei specii memorialistice, să dai peste amintiri adesea „restaurate“, cu explicabile (sentimental) tuşe roz în ceea ce priveşte ascendenţa şi propriile „fapte de arme“, de interes (eventual) privat. Radu Iftimovici are inteligenţa (şi decenţa, aş zice) de a selecta din patrimoniul său de suveniruri despre sine şi ai săi pe cele care vin totodată în contingenţă cu seismele politice ale ultimelor decenii din secolului trecut, cu vremurile de restrişte sub care familia şi el însuşi – mai ales în perioada sa de formare intelectuală – s-au aflat. Materializată în câteva texte, această alegere (căci „Foamea de timp, furtuna de evenimente nu mai permit amatorului de carte să zăbovească prin labirintul introspecţiilor, oricât de subtile ar fi ele“), poartă titluri care trimit fără ambiguităţi de limbaj direct la conţinut (ex. Cei şapte ani de acasă, Bunicii, Rubedeniile). Reţin atenţia: disciplina severă a tatălui, medic militar, aplicată în scop educativ asupra neastâmpăratului său fiu, în opoziţie cu indulgenţa şi bunătatea mamei, profesoară de biologie, peregrinările prin diverse licee, urmare a obligaţiilor paterne de serviciu. Alteori, prin formulări incitante, titlurile, „grăbesc“ lectorul spre poveste (ex. Tatăl meu, invitat la masă de... Adolf Hitler, Două personaje cheie din viaţa tatălui meu: Ion Antonescu şi Ana Pauker, Copilul cu barbă) – naraţiuni cărora nu voi face greşeala de a le dezvălui climaxul ori poanta. În sfârşit, altele aşezate deasupra unor capitole ale acestei „secţiuni autobiografice“ par a fi un amânat „drept la replică“: De unde vine Iftimovici? Din ce neguri? sau Pseudolegionarul Radu Iftimovici. Adesea, români care au „descoperit“ alteritatea, aflându-i numele, îl întreabă direct dacă e sârb, rus sau (mai ales) evreu. Alţii care – nu se ştie de ce – aleg discreţia, colportează doar una din cele trei variante. Iftimovici e însă român neaoş. Străbunicul Simion Iftimie provenea din satul sucevean Arbore. După 1870, în Bucovina de Nord, care făcea parte din Imperiul Habsburgic, a început o aprigă acţiune de deznaţionalizare a românilor (similară celei de mai târziu, din Transilvania). Toţi lefegiii administraţiei – cazul străbunicului său (care „trebuie să fi avut şapte clase primare, summumul de carte în satele din acel timp, de vreme ce era angajat ca «socotitor» pe moşia unui boier şi scria în registre cantităţile de grâne recoltate şi vândute“ iar „duminica, în strai naţional, cânta în strana bisericii ridicate de hatmanul Arbore în 1502“) au fost obligaţi să-şi schimbe numele, mulţi români fiind înglobaţi arbitrar „într-o mare slavă – Rutenia, cu o populaţie formată din diverse ramuri de ucraineni, polonezi şi evrei galiţieni“. „Exemplul“ l-a dat însuşi mitropolitul Mitrofan din Cernăuţi: slujitor al bisericii, acesta acceptase „să-şi pună «vici» în coadă“. Sunt români, arată autorul, „sute de Popovici (fiii popii), Mateevici, basarabeanul cu «Limba noastră-i o comoară», Grigorovici, familie din care se trage distinsul acad. Radu Grigorovici (1911–2008), unul din marii noştri fizicieni“. De asemenea, îi contrazice pe cei care îl acuză de antisemitism ba chiar îl consideră „legionar“, pentru faptul de a fi scris câteva articole, bazate pe documente şi mărturii, în care respinge unele aspecte ale dogmelor oficiale istoriografice în această problemă. „Nu pot fi legionar, din mai multe motive: a) [sunt] spirit liber, rău de gură, gata de harţă în apărarea ideilor mele; b) [am] oroare de subordonare şi şsuntţ inamic al mitizărilor, exclus să admir vreo personalitate politică, oricât de valoroasă ar fi, în acest sens, mă tem de cei care conducând vreo mişcare politică, deraiază în mesianism; c) [devin] suspicios cu misticul de orice natură, sunt, în general, ateu.“ Reproduc mai departe aserţiuni (subliniate în original cu aldine) din capitolul Pseudolegionarul Radu Iftimovici: „Eu nu fac deosebiri între evrei şi neevrei, cu toţi suntem oameni şi avem datoria de a ne respecta. Cum aş putea fi împotriva valorilor în sine ori discriminatoriu?“. Memorialistul enumeră în continuare sumedenia de colegi şi prieteni evrei din toate perioadele vieţii sale, dar, în mod deosebit, colaborarea cu profesorul Nicolae Cajal – care i-a fost director la Institutul de Virusologie şi coautor la elaborarea unor lucrări, acceptarea ca prieten în familia acestuia (unde îl cunoaşte pe bătrânul pediatru Marcu Cajal, cel care alături de profesorul Manicatide semnase cândva o celebră „Pediatrie“). Dar menţionează şi situaţiile pe care le-au folosit unii, cu rea-credinţă, învinovăţindu-l de antisemitism. Ba chiar mărturisind şi „greşelile“ pe care le-a săvârşit, dându-le denigratorilor apă la moară. Între erorile imputate, aceea de a fi luat apărarea, într-o revistă, copiilor lui Arieş Codreanu, fratele lui Zelea, vecin în cartierul Tei şi partener de joacă în nisip în urmă cu 60 de ani, denunţând în articole persecuţia la care aceştia, nevinovaţi, au fost supuşi în timpul regimului comunist, daţi afară din şcoli, iar veri ai copiilor Codreanu, fără să fi făcut vreo politică, au fost arestaţi ori trimişi în infernul de la Canalul Dunăre–Marea Neagră. Ca recenzent, iau act de argumentele invocate de Radu Iftimovici în apărarea sa, considerându-l liber să respingă acuzaţia că ar fi fost legionar (imposibilă cronologic, e născut în 1931!) sau că s-ar fi manifestat ca antisemit. O similară şi mediatizată dispută cu profesorul american de origine română, P. Manu, pornind de la cunoscutul „caz“ al descoperitorului pancreinei, e dezvoltată în capitolul Avocat al lui Nicolae Paulescu.
   În lumea discipolilor lui Pasteur deschide o altă secţiune a cărţii, tezaur de informaţii iatroistorice, dobândite odată cu pătrunderea tânărului Radu Iftimovici în universul ştiinţei „ghidat de un profesor de la Medicina Veterinară, Nicolae Stamatin“. Acestuia, el, cel care, în anii 1951–1953, şi-ar fi dorit să devină prozator (premii literare şi un semestru petrecut la „şcoala de literatură a Uniunii Scriitorilor“, de unde nu a întârziat să se retragă), îi face un reuşit portret. Cunoaşte personalităţi ale momentului, precum Ştefan S. Nicolau, C. Ionescu-Mihăieşti, Ion Mesrobeanu ş.a. Le schiţează şi acestora cu pătrundere psihologică şi talent por­tretele, dezvăluind totodată detalii „de culise“ pe care nicio lucrare de istoria medicinii nu le consemnează, de pildă despre animozităţile dintre şcolile profesorilor Cantacuzino şi Babeş, cu repercusiuni de antipatie reţinută („răceală“) asupra „elevilor“ din cele două tabere; cariera ştiinţifică solidă pe care şi-o edificase timp de 15 ani la Paris Şt. S. Nicolau care, întors în ţară la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, i se oferă un post doar de asistent de­butant, din pricina aceluiaşi surd conflict; melomanul Mihăieşti care, ascultând discul cu a noua de Beethoven, dirija simfonia în laborator, închipuindu-se Herbert von Karajan etc.
   Scrie, împreună cu mentorul său, profesorul Nicolae Cajal, inspirat de „Vânătorii de microbi“, carte a americanului Paul de Kruif, „Lumea virusurilor“ (1961), reluată ulterior sub titlul: „Istorie a luptei cu microbii şi virusurile“ (1965). Fascinat de figura marelui C. Levaditi, vrea să scrie de unul singur, cu o infatuare pe care şi-o recunoaşte, o biografie romanţată pe acest subiect. Editura ştiinţifică îi respinge oferta, urmând a reanaliza proiectul peste... patru ani! Dar „Nicuşor“ Cajal, la care aleargă să i se plângă, îl sfătuieşte cum să procedeze: „Măi, tu eşti tâmpit? (...) Cum să scrii tu o carte despre Levaditi, de unul singur, când toată lumea ştie că profesorul Şt. S. Nicolau a fost discipolul său la Paris şi că doar el ştie etc., etc. Fugi la profesorul Nicolau şi propune-i să faceţi împreună cartea despre Levaditi!“. Editura acceptă în doar patru zile propunerea savantului devenit autor principal şi astfel cartea avea să apară nu după multă vreme. „Adio visată independenţă!“, meditează autorul secund. „În RSR, nu se poate ieşi din mocirla anonimatului, decât dacă ai o «locomotivă» cu nume mare.“ Cum a fost scrisă această biografie, cele trei generaţii de intelectuali Portocală (toţi cu prenume Radu), cel mai tânăr fiind atunci asistent (ca ajutor ştiinţific, o „mană cerească“ pentru profesor), dar mai ales despre vizita de documentare la Paris, la Institutul Pasteur (1996) – „un vis pe care nu-l credeam realizabil“ – constituie câteva dintre subiectele următoarelor capitole, cu ample digresiuni şi cuprinzătoare acolade, pe cât de inedite, pe atât de captivante. Astfel, la Paris, avea să îl cunoască pe Jean Levaditi, fiul savantului, şi pe soţia acestuia; va fi condus în locuinţa celebrului pasteurian de sorginte română din Rue de Volontaires, unde îi va fi prezentat doamnei Elena Levaditi (născută Istrati), care, „deşi trecută de 82 de ani, era de o vioiciune cuceritoare“, arătându-se bucuroasă că poate vorbi în limba natală cu biograful bucureştean şi, totodată, dornică de a-i relata viaţa soţului său, începând din 1904, când sosiseră împreună în capitala Franţei. Primeşte binevoi­toare informaţii de la profesorul Albert Delaunay, autor al unei monografii despre Institutul Pasteur, iar de la Nicolae Istrati, fratele Elenei Levaditi, o „comoară“: scrisori ale tânărului Levaditi către socrul său, nimeni altul decât profesorul C. Istrati. În acest „scrisorar“ sunt descrise evenimente din epocă şi însemnări despre oamenii de ştiinţă care lucraseră în Institut: Émil Roux, Ilia Mecinikov, Amedée Borrel, fraţii Charles şi Maurice Nicolle, Edmond Sergent, R. Sabouraud, Alfred Fournier, Jules Bordet sau despre personalităţile pe care Levaditi le cunoscuse la Paris – Paul Erlich, Karl Landsteiner, Simion Flexner, Alexis Carrel ş.a.
   Numeroase alte racursiuri memorialistice sporesc interesul lecturii. Între acestea, demonstraţii anti-De Gaulle, la care asistă la Paris, ori o şedinţă solemnă la Facultatea de Medicină „René Descartes“. Scopul prezenţei a zeci de oameni de ştiinţă: acordarea premiului Brumpt unui „mare savant, pe care Franţa îl recunoştea drept creator de excepţie în domeniul parazitologiei: profesorul dr. Virgil Nitzulescu de la Bucureşti (...) considerat în anii ’47–’60 un «nimeni» în ţara sa, de vreme ce, în 1948, la ordinul lui Traian Săvulescu şi al lui C.I. Parhon, dar şi cu complicitatea colegilor Şt. S. Nicolau şi Ştefan M. Milcu, fusese aruncat afară din Academia Română al cărui membru fusese“. Cartea despre Levaditi, „aprobată“ de Nicolau, care nu ezită să se înscrie pe copertă (în următoarea ordine: Şt. S. Nicolau şi R. Iftimovici), va apărea peste vreo şase luni la Editura ştiinţifică, în colecţia „Savanţi de pretutindeni“. La casierie, dreptul de autor a fost împărţit, iar Nicolau a fost primul care s-a grăbit să ridice jumătate din valoarea acestuia. (Două exemple din „Veşnica mea pomenire“ ce îl îndreptăţesc pe autor să fi înscris pe pagina de gardă motto-ul: „Despre morţi în nici un caz numai de bine“.) „Amicii mi-au spus – încheie episodul autorul „secund“ – că trebuie totuşi să nu cârtesc, fiindcă n-aş fi ajuns la Paris dacă profesorul Nicolau nu ar fi garantat la Securitate că mă întorc.“
   Unul dintre cele mai frumoase capitole – şi acesta cu numeroase şi îmbogăţitoare informaţii extrase din comoara memorialistică a lui Radu Iftimovici – este cel intitulat În preajma lui George Emil Palade. Vizita la San Diego, aventura sa americană vor constitui subiectul monografiei: „George Emil Palade. Spovedania unui învingător“ (2007). Autorul îşi aminteşte, de asemenea, de interviul pe care i l-a acordat savantul, prin mijlocirea biologului N. Simionescu, cu ocazia unei vizite în ţară, convorbire publicată în „Familia“, revista orădeană a lui Iosif Vulcan, cel care a preschimbat numele lui M. Eminovici în cel al viitorului mare poet şi făuritor de limbă românească Mihai Eminescu.
   În Exercices d’admiration, pastişând titlul unei cărţi de „eseuri şi portrete“ a lui Emil Cioran, citează şi scrie despre prieteni, oameni de litere, istorie şi artă (dar nu numai), pe care i-a avut şi preţuit „mai abitir decât pe zecile de semeni cu care mă întâlnesc în cotidian“. În acest pomelnic admirativ include şi o serie de medici apropiaţi „în cuget şi simţiri“ precum Victor Săhleanu („perpetuu nemulţumit de ce i se întâmpla“), Constantin Ionescu-Tîrgovişte, Petre Calistru, Gheorghe Benga („cel căruia i s-a furat premiul Nobel pentru chimie în 2003“), Emanoil Ceauşu, Virgil Enătescu, Gavril Cornuţiu, Călin Tătaru, Miron Costin (Los Angeles), Octavian Buda, Claudiu Mătasă (Florida), Ileana Constantinescu, Vasile şi Otilia Coţofan, Adrian Muţiu, Simona şi Gh. Berbecar, Emilia Voinovschi, Victor Lotreanu, Zeno Merca. Dar şi mulţi alţii – fizicieni, jurişti, artişti plastici etc. – cu toţii „jucând un îndrăcit ping-pong ideatic“, una din specialităţile în care excelează Radu Iftimovici. Se opreşte în finalul cărţii, meditând asupra destinului unor Cantemir Rişcuţia, Berdj Asgian, Dan Gavriliu, Ion Comşa, Dan Puric ş.a., dar şi a existenţei tragice, a altora (ex. Ion Biberi, revăzut în serviciul de reanimare al unui spital, înaintea plecării definitive a acestui eminent medic, filosof şi scriitor), memorii-sursă, aşa cum am afirmat la începutul acestei recenzii, de informaţii inedite şi îmbogăţitoare pentru mintea şi sufletul cititorului.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe