Statisticile
ilustrează cu prisosinţă starea proastă a sănătăţii populaţiei României, iar
acest fapt este consecinţa unei politici dezastruoase, care nu dă nici acum
semne clare de redresare. Este nevoie urgentă de o reformă radicală şi nu de
cârpeli ale unui sistem moştenit din vremea comunismului, rămas – în privinţa
spitalelor – aproape intact. Medicii de familie funcţionează într-un sistem de
tip privat, în timp ce marile spitale au rămas de stat, creându-se astfel o
falie între cele două sisteme. O primă consecinţă a fost cvasiabandonarea
profilaxiei, pe care medicii de familie nu o mai fac la standardele din vremea
comunismului, totuşi destul de ridicate. Ministerul Sănătăţii investeşte
minimal în prevenţie, dar suplimentează repetat şi destul de consistent bugetul
marilor clinici. Nu şi al institutelor preocupate de prevenţie. Consecinţa: în
toată lumea civilizată, cu o singură excepţie – România – incidenţa şi
mortalitatea prin infarct miocardic a fost redusă cu peste 50%. În ţara noastră,
continuă să crească. E uşor să ne imaginăm ce mare economie a fost realizată
prin salvarea atâtor cazuri de infarct, boală pentru care Ministerul
suplimentează programele de stentare, dar nu face aproape nimic pentru
prevenire, deşi se ştie că eficienţa este mult mai mare, cu banii necesari
tratamentului unui caz pot fi prevenite circa 100 de cazuri noi.
Prevenirea
nu se face, desigur, după ureche, sau cu sloganuri de tipul: „Beţi cel puţin
doi litri de apă pe zi!“ sau „Respectaţi principalele mese ale zilei!“, care
nici nu au acoperire ştiinţifică riguros controlată. Ne amintim că, în vremuri
nu prea îndepărtate, se spunea: „Daţi copiilor cât mai multe dulciuri!“...
Subscriem total la recomandarea: „Faceţi mişcare cel puţin 30 de minute în
fiecare zi!“, dar unde poţi să faci sport, în absenţa unor baze corespunzătoare
şi când până şi parcurile, cel puţin în Bucureşti, s-au umplut de restaurante şi
alte stabilimente? Avem o multitudine de cercetători în clinicile de
cardiologie, dar lipsesc cu totul în cercetarea preventivă, unde le era locul.
Nu-i vedem nici măcar în institutele de cercetare fundamentală, unde ar trebui
să facă stagii în mod periodic.
Eugen
Nicolăescu nu se află pentru prima dată la conducerea Ministerului Sănătăţii.
Anterior acestui mandat, a fost invitat personal, ca ministru al sănătăţii, la
o conferinţă organizată de Mişcarea Europeană alături de foruri europene de
primă importanţă, dar şi cu participarea unor oameni politici europeni ca
Pierre Moscovici, Catherine Lalumière ş.a., pentru a discuta modalitatea prin
care fostele ţări comuniste – de-acum europene – se pot alinia standardelor
vestice. Invitaţia era suportată de Comisia Europeană, nu implica nicio
cheltuială, ci doar prezenţa, refuzată însă pe motiv că n-am avea ce învăţa de
la alţii. La această reuniune, miniştri ai sănătăţii din landurile estice ale
Germaniei (fosta RDG), dar şi din Ungaria au fost prezenţi şi au participat la
discuţii. Refuzul ministrului Nicolăescu de a participa (deşi iniţial
acceptase) a fost jenant pentru întreaga comunitate. Ar fi aflat că se punea şi
problema privatizării marilor clinici, dar şi alte aspecte. În România, sumele
alocate sănătăţii au crescut de mai multe ori, ca ordin de mărime exprimat în
valută, după 1990. Banii au intrat în găuri negre.
S-a
cheltuit enorm pentru „consolidarea“ unor spitale vechi, complet uzate fizic şi
moral; cu banii cheltuiţi pentru un spital se puteau construi trei sau cinci
spitale noi, la standarde moderne. Orice cârpeală este nefuncţională. În
Europa, spitalele cu o anumită vechime se demolează şi se construiesc altele,
corespunzătoare cerinţelor medicinii moderne. Spitalele private au fost
construite la standardele actuale şi, ca urmare, sunt funcţionale, îndeosebi ca
echipamente şi circuite, ca să nu mai vorbim de reţeaua de ţevi şi cabluri
electrice care, în orice spital vechi, se defectează frecvent.
S-a
spus că spitalele private nu rezolvă cazurile grave. Inexact! În Elveţia, cea
mai mare clinică de cardiologie a fost fondată la Lausanne de un român, plecând
de la zero şi ajungând să rezolve practic orice, plata făcându-se aproape în
totalitate prin sistemul de asigurări. Pornite şi la noi de la zero, spitalele
private, dotate cu aparatură modernă, au ajuns să rezolve cazuri din ce în ce
mai grave; în curând le vor depăşi pe cele de stat. În Macedonia, a fost
privatizată clinica de chirurgie cardiacă. Astăzi, atrage pacienţi din toată
Peninsula Balcanică şi nu numai. La noi, reţeaua de oftalmologie privată a
ajuns foarte bine dezvoltată, poate rezolva orice caz. Oare nu este normal ca,
în cazul unei operaţii de cataractă, de pildă, Casa de Asigurări să deconteze
exact aceeaşi sumă către privat sau spital de stat? Ministerul ar trebui să
insiste pe controalele oftalmologice profilactice la copiii mici şi la şcolari,
pentru depistarea viciilor, pentru ochelarii pe care părinţii trebuie să-i
cumpere acum din banii lor, din păcate. Reţeta electronică ar permite plata
ochelarilor de Casa de Asigurări de Sănătate.
Proasta
organizare în reţeaua de stat este bugetivoră. Un exemplu: orice tentativă de
suicid (atât de frecvente în ultima vreme, profilaxia psihiatrică la noi este
ca şi inexistentă) ascunde în spate o suferinţă psihică. Niciunul din spitalele
mari zise de urgenţă din Bucureşti nu primeşte intoxicaţii, chiar din cele mai
uşoare (ingestia câtorva tablete de sedative), toate sunt transportate la
Spitalul Floreasca, desigur, cu riscuri şi cheltuieli de transport cu ambulanţa,
plus personalul de însoţire. Cazurile uşoare ar putea fi tratate oriunde. De
regulă, spitalizarea unui intoxicat este de scurtă durată. El necesită însă
asistenţă psihiatrică, dar Spitalul Floreasca nu are o secţie de psihiatrie,
indispensabilă în acest caz. Bolnavul psihic traversează tot oraşul spre a
ajunge la Clinica de psihiatrie, care funcţionează tot în cadrul unui spital de
urgenţă, dar care nu are secţie de intoxicaţii. Cheltuielile de transport sunt
mari, dar ar putea fi soluţionate uşor prin înfiinţarea unei secţii de intoxicaţii
suicidare lângă psihiatrie sau invers.
Pletora
medicală din spitalele mari de stat nu are egal în Europa, subutilizarea
medicilor fiind flagrantă. Ofer exemplul meu personal, din ultimii ani din
Spitalul Floreasca, unde, ca medic primar, aveam repartizate patru paturi,
cazurile fiind insuficienţe cardiace, hipertensiune arterială etc. Eram ajutat şi
de unul-doi rezidenţi, încă şi mai subutilizaţi. Senzaţia de subutilizare este
însă uşurată de faptul că medicii din spital acordă un foarte mare număr de
consultaţii necontabilizate, de fapt o clientelă privată, în bună parte pacienţi
veniţi la control, după spitalizare, sau alţii aduşi de aceştia, coridoarele
spitalului fiind pline de astfel de cazuri, ceea ce nu se petrece în spitalele
private, unde medicilor nu li se permite să se ocupe şi de bolnavi din afară.
Este un aspect de concurenţă neloială făcută în detrimentul reţelei
ambulatorii, îndeosebi a celei private, eludându-se inclusiv medicul de
familie. Dacă bolnavul merge la un cabinet privat cu bilet decontat de CAS,
bilet eliberat de medicul de familie, el nu mai plăteşte nimic din buzunar, iar
circuitul banilor se face pe canale oficiale, poate fi urmărit. Mulţi bolnavi
nu cunosc acest aspect.
Suntem
de acord cu ministrul Nicolăescu în problema separării stat–privat; a lucra
atât în spitalul de stat, cât şi în privat este o situaţie incompatibilă. Dacă
s-ar respecta programul spitalului de stat, un astfel de lucru ar fi imposibil,
ar duce la epuizare, ţinând cont de faptul că medicul are nevoie şi de studiu
în bibliotecă, are şi viaţa sa de familie, necesităţi culturale etc. A devenit
posibil însă prin faptul că activitatea în spitalul de stat s-a scurtat
considerabil. Contravizita, care se făcea odinioară în prezenţa şefului
clinicii, a dispărut, cu excepţia serviciilor chirurgicale. În clinicile
medicale, la prânz, bolnavilor li se serveşte masa, iar medicii pleacă spre
cabinetele private, unde îşi dau silinţa. În SUA, niciun medic din spital nu
mai are timp şi energie spre a lucra şi o normă în privat. În clinicile din UE,
programul medicilor este atât de prelungit, încât le este imposibil să mai
lucreze şi în altă parte. Nu pleacă din clinică înainte de ora 17 sau mai
târziu, dar au la prânz o oră de pauză de masă, pe care o iau tot în spital.
Multiplicarea,
în ultimii ani, de zece ori şi mai mult a liniilor de gardă din spitalele de
urgenţă ale Capitalei este, de asemenea, bugetivoră. În SUA, medicul de gardă
este cronometrat pe ore şi chiar minute, fiind tot timpul în activitate. Pentru
noi, pare neplăcut faptul că este supravegheat continuu, pe timpul gărzii, cu
ajutorul camerelor de luat vederi.
Oriunde
în străinătate, un medic este secondat de unul sau mai multe cadre medii, în
timp ce la noi, în marile clinici, raportul este inversat din cauza numărului
excesiv de medici faţă de cel de paturi şi al numărului redus de asistente.
La noi, bolnavul se prezintă la un cabinet
privat, este apoi internat la acelaşi medic în spitalul de stat, în secţia în
care lucrează acesta, unde i se fac explorări costisitoare, după care revine la
cabinetul privat, ca un client ambulatoriu. Acest sistem a dus la creşterea
foarte mare a numărului de internări în spital, de multe ori nejustificate, ca şi
la avalanşa de pensionări de boală.
Cum este utilizată aparatura sofisticată
într-un spital de stat la noi? De pildă, aparatele pe care se execută
coronarografii, cea mai comună explorare sângerândă din cardiologia actuală. Se
lucrează într-o singură tură sau, la nevoie, în situaţii speciale, se cheamă
echipa. Bolnavii stau internaţi şi îşi aşteaptă rândul, uneori zile în şir. În
Germania, la Bad Nauheim, unde se află Institutul de Cardiologie, aparatele
sunt folosite continuu, zi şi noapte, echipele medicale se succed în ritm
alert, nu au nici măcar brancardieri, medicii care au efectuat investigaţia duc
brancardul până la pat, timp în care supraveghează bolnavul, apoi iau alt
pacient, îl pregătesc, dar în timpul acesta cealaltă echipă a efectuat deja o
altă coronarografie. Acest sistem „pe bandă rulantă“ m-a uimit ca model german
de organizare. Fie că lucrează, fie că stă, aparatul înregistrează o uzură
fizică şi morală, va trebui înlocuit.
Dacă s-ar decide – iniţiativă de tip liberal
– privatizarea unui spital de urgenţă din Capitală, ca experiment-pilot, spital
care ar începe să lucreze în stil german sau american, randamentul ar fi altul,
costurile mult mai mici şi toată lumea s-ar convinge de avantajele acestui
sistem foarte adaptabil situaţiilor concrete, cu mult mai puţini şefi, care nu
se suprapun în atribuţii şi care lasă liberă calea mobilităţii şi inovaţiilor.
Pentru societate în ansamblu, dar şi pentru individ, costurile ar fi mult mai
reduse, iar calitatea îngrijirii superioară.