În inima Bucureştiului, la kilometrul zero, într-o
vecinătate selectă, cu alte instituţii emblematice ale Capitalei şi ale ţării –
Universitatea, Palatul Suţu, Teatrul Naţional – bate neîntrerupt, de peste trei
secole, inima celui mai vechi spital din ţară, printre cele mai vechi instituţii
social-culturale ale ţării. Depozitar fabulos al unei istorii bogate, nu numai
prin prisma diacronică a celor trei veacuri, ci, mai ales, prin densitatea
contribuţiilor la dezvoltarea medicinii – clinică, învăţământ, cercetare:
personalităţi de talie naţională şi internaţională, şcoli medicale, baze de învăţământ,
contribuţii preluate în patrimoniul ştiinţific internaţional – Spitalul Clinic Colţea a fost
supranumit şi „leagănul medicinii româneşti“, „monument naţional“, „alma mater a medicinii naţionale“.
Iată câteva fragmente preluate din
monografiile consacrate aniversării a 275 de ani de existenţă: „Între zidurile sale, figuri ilustre ale
medicinii româneşti au imaginat noi procedee operatorii, metode proprii de
diagnostic şi tratament originale, descoperiri şi inovaţii cunoscute de mult
peste fruntariile ţării, trecute astăzi la loc de cinste în tratatele clasice
ale literaturii medicale universale“. Din 74 de contribuţii originale ale „Şcolii
de la Colţea“, 12 s-au consacrat ca priorităţi mondiale. „Nume de aule şi amfiteatre, busturi şi tablouri, plachete şi medalii,
nume de străzi din ţară şi de peste hotare cinstesc memoria înaintaşilor de
inestimabilă valoare care au muncit la Colţea. (…) Pe lângă meritele pe care
Spitalul Colţea şi le-a creat de-a lungul îndelungatei sale istorii în
promovarea ştiinţelor medicale şi a învăţământului, pe lângă numeroasele sale
priorităţi care-i revin incontestabil pe plan naţional şi chiar internaţional,
a reprezentat în acelaşi timp o înaltă şcoală de comportament superior în
domeniul profesiunii medicale, o academie de etică profesională, care şi-a găsit un larg teren de desfăşurare şi
perfecţionare în condiţiile actuale…“ Se cuvine deci să rememorăm câteva
din bornele esenţiale ale unei istorii atât de bogate.
• Întemeierea spitalului o datorăm marelui
spătar Mihai Cantacuzino (1645–1716), personalitate dinamică, iubitoare de
progres, demnitar şi om de cultură, animat de sentimente filantropice şi
prosociale, care cumpără cu banii săi terenul pe care se va ridica viitorul lăcaş
destinat sănătăţii, de la clucerul Colţea Doicescu, al cărui nume va deveni
eponimul spitalului. Inaugurarea are loc la 14 decembrie 1704, capacitatea
fiind la început de 24 de paturi. Construcţia spitalului e precedată de
ridicarea unei biserici-mânăstire, construcţie din piatră cu hramul Sfinţilor
Trei Ierarhi, astăzi cu intrare din bulevard, atunci aflată în incinta care
delimita „complexul“ Colţea – spital, mânăstire, han şi alte acareturi anexe;
incinta era străjuită de impunătorul turn, cea mai înaltă construcţie bucureşteană
a timpului (peste 50 de metri), cunoscut ca Turnul Colţei, un fel de emblemă a
Bucureştilor. Turnul, finalizat în 1715, a fost dărâmat în 1888.
• Concomitent cu edificarea spitalului,
Mihai Cantacuzino înfiinţează Societatea „Fraţietatea“ de ajutor mutual, care
avea între obiective şi sprijinirea spitalului.
• La 1716, este menţionată şi Farmacia Colţei,
prima farmacie de spital.
• O tipografie domnească şi o legătorie de cărţi
se adaugă patrimoniului social-cultural al complexului Colţea (1742); în 1834,
se înfiinţează pe lângă aşezământ Muzeul de Mineralogie şi Zoologie, nucleul
viitorului Muzeu de Istorie Naturală „Grigore Antipa“.
• Din iniţiativa şi sub direcţia lui N.
Kretzulescu, ia fiinţă, în 1842, „Şcoala de mică chirurgie“; în anul următor
apare „Manualul de anatomie descriptivă“, autor: N. Kretzulescu, şi, în 1844,
primul „Manual de mică chirurgie“ editat pe cheltuiala Spitalului Colţea,
semnificând angajarea în învăţământul de specialitate.
• În 1849, se adaugă clădirii un etaj,
capacitatea crescând la 150 de paturi.
• Anul 1859 este cel al apariţiei
serviciilor de bază – medicină internă şi chirurgie, iar 1860 este şi mai plin
de realizări: apare o sală de disecţie, un amfiteatru, primul concurs de
internat, în sfârşit, primul dispensar cu consultaţii şi medicamente gratuite
pentru săraci. Este de remarcat că Spitalul Colţea s-a angajat, încă de la începuturile
sale, în domeniul asistenţei medico-sociale, aşa cum reiese din documentele
constitutive, unde se precizează beneficiarii serviciilor: „bolnavii fără
familie“, „cei căzuţi pe uliţă“, „cei străini de oraş“. Această misiune
medico-socio-umanitară va trece cu timpul în plan secund, odată cu apariţia
instituţiilor specializate, lăsând drum liber diversificării şi dezvoltării
asistenţei medicale, învăţământului şi cercetării.
• În 1869 se înfiinţează Facultatea de
Medicină, la care două din personalităţile Colţei devin profesori: Alexandru
Maicovici, şeful clinicii medicale, şi N. Turnescu, şeful clinicii de chirurgie
– ales şi primul decan.
• La 15 iulie 1876, se înfiinţează
Societatea Română de Cruce Roşie, întrunirea de constituire având loc în
amfiteatrul Spitalului.
• În 1888, spitalul reconstruit şi
modernizat îşi creşte capacitatea la 195 de paturi, iar în 1899 – la 260 de
paturi.
• În 1899, spitalul funcţionează cu cinci
secţii de profil, adăugându-se oftalmologia, dermato- şi sifiligrafia. În anii
următori apar radiologia şi radioterapia, ginecologia, ORL, ATI.
• În Spitalul Colţea se afirmă mari
personalităţi ale medicinii româneşti, unele cu notorietate internaţională; într-o
enumerare inerent succintă şi incompletă: Carol Davila, Victor Babeş, Thoma
Ionescu, Constantin Angelescu, Nicolae Manolescu, Mihai Petrini-Galatz, Petre
Herescu, I. Nanu-Muscel, Amza Jianu, Francisc Rainer, Nicolae Gh. Lupu, Dimitrie
Gerota, Ştefan G. Nicolau, Nicolae Hortolomei, Bazil Theodorescu, Gheorghe
Litarczek.
O istorie atât de bogată se cere a fi marcată
prin reperele sale cele mai importante şi semnificative spre cunoaştere şi
cinstire de către generaţia actuală şi următoarele a trudei şi realizărilor înaintaşilor.
Cu prilejul celor două mari aniversări la a căror organizare au contribuit,
practic, toţi angajaţii, s-au remarcat Silvioru Daşchievici, fost director al
Spitalului, Nicolae Angelescu, preşedintele Fundaţiei „Colţea“, Ion Bruckner,
istoricul competent şi documentat al clinicilor medicale şi al Şcolii de
Medicină internă, Nicolae M. Constantinescu, autorul studiului: „Societăţi ştiinţifice
medicale la Spitalul Colţea“. Dar la cercetarea istoriei Colţei au contribuit şi
personalităţi din afara spitalului, iatroistoriografi în primul rând, printre
aceştia – Nicolae Vătămanu, C. I. Bacuş, Gh. Brătescu, oameni de cultură –
Constantin C. Oprescu, Octav Luchian.
Iată, aşa cum se înfăţişează astăzi
vizitatorului, semnele acestei excepţionale istorii. Faţada instituţiei prezintă
două monumente: biserica, ctitorită de marele spătar, şi statuia acestuia;
aceste două elemente sunt figurate în forma unor sigle de ochiurile de geam
interioare din corpul central. În sala de consiliu şi în cabinetul profesorului
Ion Bruckner, o suită de portrete ale şefilor de clinică. Un basorelief în
bronz al profesorului I. Nanu-Muscel (1862–1938) eternizează memoria unui mare
clinician şi şef de Şcoală. O imensă placă de marmură are încrustate cu litere
aurii numele tuturor profesorilor şefi de clinică la Medicină internă.
Şi alte evenimente sunt marcate, la iniţiativa
iubitorilor de istorie ai acestui spital, prin două plăci de marmură fixate pe
zidurile exterioare ale clădirii, pe latura dinspre bulevard, evocând înfiinţarea
spitalului şi fondarea Societăţii Române de Cruce Roşie.
În final, nu poate lipsi remarca privind o
prezenţă a istoriei înfăţişată contemporanilor prin străduinţa angajaţilor
acestui spital, care poate constitui un exemplu şi pentru alte instituţii.