Este meritul Şcolii de Medicină din Cluj-Napoca, una dintre cele mai vechi şi reputate din ţară, de a fi organizat o atare manifestare (23–24 octombrie a.c.). Nu Bucureştiul, nu Iaşiul, Timişoara sau alte centre, dar faptul are deplină îndreptăţire, deoarece se marchează acum un moment aniversar de seamă, anume fondarea, în capitala culturală a Transilvaniei, în 1919, a învăţământului medical românesc. Aşa cum a arătat dl prof. dr. Florea Marin, un împătimit al Istoriei medicinii, afirmarea rapidă a Clujului în constelaţia centrelor universitare de Medicină se explică şi prin şansa de a fi avut, încă de la începuturi, doi mari corifei ai Şcolii medicale româneşti: Iuliu Haţieganu, care a fost şi primul rector al facultăţii, şi Ioan Goia – doi mari clinicieni şi îndeosebi semiologi fondatori de şcoală. În mod firesc, Simpozionul a inclus şi o masă rotundă dedicată istoriei Semiologiei clujene.
   Alături de participanţii veniţi din diferite centre ale ţării, Simpozionul s-a bucurat şi de prezenţa unui număr semnificativ de comunicatori străini, din ţări ca Italia, Croaţia, Ungaria şi Bulgaria.
   În cadrul acestei reuniuni a fost dezbătută şi poziţia Semiologiei, ca disciplină clasică, în cadrul Medicinii moderne. Locul Semiologiei în formarea viitorilor medici este de neînlocuit, iar această disciplină nu poate fi predată fragmentar; de pildă, examenul abdomenului în cadrul modulului de boli digestive, sau semnele bolilor infecţioase în cadrul modulului respectiv. Aceasta ar însemna un dezastru, o pierdere a vederii de ansamblu, a ideii examenului complet, dar şi a logicii construirii diagnosticului pe baza simptomelor şi semnelor, ierarhizarea şi combinarea acestora etc. De altfel, chiar şi introducerea modulelor în cadrul Medicinii interne are mai multe dezavantaje decât aspecte pozitive, studenţii din anii IV şi V având nevoie de o viziune integrativă în patologia medicală, cu atât mai mult cu cât sunt rari pacienţii care suferă exclusiv de o anume maladie, cazurile „pure“. Mai mult, discipline care s-au afirmat în alte ţări, cum ar fi: Imunologia clinică, Patologia moleculară, Iatrogeniile ş.a., sunt excluse din mozaicul restrictiv al modulelor. Să sperăm că se va reveni la un învăţământ medical bine cristalizat prin tradiţie şi cu rezultate confirmate, la care se adaugă secţiuni de tehnică modernă cum ar fi explorarea endoscopică a căilor biliare sau pancreatice, coronarografia, bronhoscopia cu derivatele sale ş.a. De altfel, majoritatea studenţilor nu trec prin secţii specializate, ci prin mari secţii de Medicină internă, nu fac, de pildă, Pneumologie în servicii care practică bronhoscopia bioptică etc.
   În privinţa locului Semiologiei în medicina actuală, părerile au fost împărţite, dominând opinia potrivit căreia aceasta aparţine mai degrabă istoriei, că nu se mai poate dezvolta. Între altele, s-a spus şi că restrângerea şi neglijarea ei este şi consecinţa unor măsuri inadecvate pentru învăţământul medical luate de ministrul demisionat Ecaterina Andronescu (prof. Carol Stanciu, Iaşi), ca şi înlocuirea nepotrivită a disciplinelor cu catedrele. Alţii, printre care şi semnatarul acestei relatări, care a prezentat două tehnici noi de examen semiologic, susţin că Semiologia nu şi-a spus nici pe departe ultimul cuvânt, deoarece patologia se schimbă: apar boli noi (sau reemergente), numeroase medicamente nou introduse, care induc suferinţe iatrogene (aproape jumătate din insuficienţele renale acute sunt iatrogene, vezi rifampicina ş.a.), a apărut o altă patologie, cea a consumatorilor de droguri tari, fenomen necunoscut în România prerevoluţionară, iar bolile şi-au schimbat înfăţişarea, desigur, nu numai din cauza îmbătrânirii populaţiei, ci şi a altor factori care condiţionează viaţa omului modern (stres, mediu, alimentaţie). Semiologia îşi revendică deci o anumită vitalitate. Nu putem să nu subliniem, cu deosebită satisfacţie, prezenţa la lucrări a unui mare număr de studenţi, care s-au arătat foarte interesaţi.
   Cea mai mare parte din materialele Simpozionului au fost cuprinse în volumul, publicat sub redacţia profesorilor Mihai Lucian Rusu şi Dan Lucian Dumitraşcu, intitulat (poate nu cel mai sugestiv pentru conţinut) „Probleme actuale de patologie internă“.
   Aducem laude organizatorilor din Cluj-Napoca pentru modul remarcabil în care au reuşit să realizeze o întâlnire de înalt prestigiu. Această reuniune a lansat, putem spune şi asta, o provocare. Este rândul Capitalei.