Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Strategii noi de diagnostic în psihiatrie

Viața Medicală
Dr. Mihai ARDELEAN vineri, 30 ianuarie 2015
Niciuna din specialităţile medicale nu este mai dependentă de conţinutul şi schimbările vorbirii (limbajului) decât psihiatria. S-ar putea spune că psihiatria a apărut şi s-a despărţit din trunchiul comun al medicinii prin procesul atribuirii de denumiri unor atitudini şi comportamente umane iraţionale. Prin denominaţia specifică acestei specialităţi medicale, în scopul comunicării cu profesioniştii celorlalte specialităţi medicale, funcţia denominativă a limbajului psihiatric a fost exercitată dincolo de necesităţile sale optime, din cauza stringenţei de a conceptualiza un noian de ipoteze teoretice şi de abstracţiuni derivate din acestea.
Abstracţiunile generate de psihiatrie s-au dovedit dificil de definit şi, cu atât mai mult, a fost permanent dificil de evaluat transpunerea lor în viaţa de zi cu zi a indivizilor. Şi, cu toate acestea, în disciplina medicală consacrată menţinerii sănătăţii mintale (psihiatria), abstracţiunile folosite au proliferat, proliferează şi se autoreproduc. Legitimarea lor îşi are punctul de plecare dintr-o noţiune şi ea destul de abstractă, aceea de psihic.
Dacă pacienţii psihiatrici se referă în vorbirea lor la o lume mai mult sau mai puţin concretă, psihiatrii au reuşit să construiască o alternativă abstract-simbolică a lumii lor interioare, în care primele elemente constitutive sunt diagnosticele şi susţinerea acestora pe diferite criterii conceptuale.
Este tot mai evident în zilele noastre că diagnosticul în psihiatrie, spre deosebire de majoritatea altor specialităţi medicale, este considerat ca fiind discriminatoriu. Nu în ultimul rând, acest lucru survine din cauza identificării persoanelor astfel diagnosticate cu conotaţiile negative care survin în exprimările informale despre ele, conotaţii care le-au deviat, în timp, valoarea denotativă.
A spune despre un om că este schizofren sau maniac poate fi egal cu a-l introduce într-o categorie nu numai clinico-sindromologică, ci şi în aceea a unor oameni diferiţi, inferiori, în esenţă, faţă de semenii lor. Şi atunci, pentru a contracara acest fenomen al stigmatizării, s-a ales termenul mai general şi mai puţin specific de tulburare, deoarece „tulburaţi“ se consideră a fi tot mai mulţi indivizi, în diferitele împrejurări potrivnice ale vieţii. În consecinţă, auzim tot mai des de tulburări din spectrul schizofreniei, iar în loc de psihoză maniaco-depresivă se foloseşte termenul de tulburare bipolară.
Bipolaritatea pare mai obişnuită, mai pământeană, cu posibila ei trimitere metaforică la cei doi poli ai Terrei. „A fi bipolar este uneori chiar năstruşnic“, îşi motiva un pacient „drumul spre polul maniacal“. Poate însemna, după acelaşi pacient, că „te învârţi pe o orbită mai natural decât cei ancoraţi undeva la mijloc, pe prea lungul ecuator al normalităţii“.
Periodic, în ultimii 60 de ani, diagnosticele psihiatrice sunt revizuite la iniţiativa Asociaţiei Psihiatrice Americane (APA) şi publicate sub forma unui manual de diagnostic şi statistică al tulburărilor mintale, cunoscut, mai cu seamă, sub forma acronimului său, DSM. Reaşezate în DSM, diagnosticele psihiatrice acceptate de APA încep să circule în întreaga lume, în paralel cu cele din Clasificarea internaţională a bolilor (ICD) a Organizaţiei mondiale a sănătăţii. Aflat la a cincea ediţie, manualul a fost lansat oficial în luna mai 2013, la reuniunea anuală a Asociaţiei americane de psihiatrie din San Francisco, California.
Noua ediţie a DSM reflectă munca enormă a multor psihiatri, consilieri şi experţi, care urmăresc să ţină pasul cu progresele psihiatriei, îndeosebi a celei intervenţionale, pentru o cât mai eficientă abordare şi deschidere terapeutică. Revizuirea diagnosticelor înseamnă nu numai actualizări bazate pe cercetarea de teren, în funcţie de feedbackul obţinut, ci şi schimbări în formularea diagnosticelor şi, inerent, în înţelegerea şi atitudinea faţă de tulburările psihice.
Aş exemplifica, astfel, cu un diagnostic precum demenţa şi subtipurile adăugate ei, care a dispărut din noul DSM – atât din cauza conotaţiilor negative la care erau expuse persoanele diagnosticate cu demenţă, cât şi din ceea ce, la modul stigmatizant, semnifica vorba în limba latină: „fără minte“. În locul acestui termen s-a preferat cel de tulburare neurocognitivă sau disfuncţie neurocognitivă. S-a ales prin acest demers o exprimare mai ştiinţifică, la care s-au adaugat formele sau subtipurile de diferite etiologii: boala Alzheimer, boala Parkinson, infecţia cu HIV, boala Huntington, boala cu corpi Lewy, tulburarea neurocognitivă în urma unui traumatism cerebral, a uzului de substanţe şi bolile vasculare cerebrale (post multiinfarct cerebral). S-a admis că descoperirile din domeniile neuroştiinţelor şi imagisticii cerebrale pot schimba, prin criteriile unor analize ştiinţifice, de data aceasta, tehnica şi arta de a pune un diagnostic în bolile organice ale creierului. Fiecărui subtip de tulburare neurocognitivă i s-a adăugat criteriul de „moderată“ sau de „majoră“ pe baza nivelului de declin cognitiv, evaluat în funcţie de capacitatea unei persoane de a-şi îndeplini funcţiile, zi de zi, şi de a trăi independent.
Includerea în diagnostic a etiologiei tulburării determină prognosticul şi atitudinea terapeutică. Specificarea gradului de „uşor“ („moderat“) referitor la declinul cognitiv contribuie la destigmatizarea unei tulburări neurocognitive, deoarece un astfel de declin, mai blând, poate să nu afecteze capacitatea de a păstra independenţa în efectuarea unor activităţi curente, aşa cum sunt anumite plăţi de rutină, autoadministrarea medicamentelor şi, uneori, chiar şi luarea unor decizii testamentare. Se ştie ce impact negativ are diagnosticul de demenţă asupra atitudinii faţă de o persoană etichetată astfel şi cât de diferenţiată este capacitatea de a fi sau nu independent în diferitele domenii ale activităţilor umane. De această capacitate depinde cât, când şi unde trebuie acordat ajutorul de care are nevoie o persoană cu declin neurocognitiv. Stabilirea şi distingerea între „moderat“ şi „major“ se pot face prin observarea atentă a comportamentelor celor cu un istoric de tulburare neurocognitivă.
Iată cum evoluţia neuroştiinţelor, prin desluşirea unor etiologii, duce la schimbarea strategiilor de a denumi diferitele alienări survenite în funcţionarea normală a sistemului nervos. Un diagnostic psihiatric cu toate limitele impuse de conceptualizarea lui poate să evolueze, în conexiune cu descoperirile din medicină, care ştim că nu se vor limita niciodată. Din această cauză, în viitor, vor avea loc redefiniri permanente ale nosologiei, tot mai direcţionată pe includerea etiologiei în formulare. Aş mai adăuga că se va impune şi tendinţa de exprimare a diagnosticelor prin perifraze, tendinţă care, mutatis mutandis, ne aminteşte de interpretarea perifrastică a viitorului în latina vulgară a textelor creştine din Evul Mediu timpuriu. Analiza textelor din acest punct de vedere i-o datorăm lui Eugeniu Coşeriu, părintele lingvisticii integrale.
Influenţa formativă, mai mult sau mai puţin subtilă, a culturii iudeo-creştine căreia îi aparţinem porneşte şi de la însuşirea acelor exprimări lingvistice din vechime. Această influenţă atribuie existenţei noastre, ca psihiatri diagnosticieni, o orientare etică profundă. Referindu-mă la etică, nu vreau s-o fac în termenii unei corectitudini politice, ci doar în sensul acelei etici personale care dă un simţ al măsurii oricărui individ responsabil în elaborarea judecăţilor sale de valoare, judecăţi preacceptate, deja, de el însuşi. Crearea şi exprimarea unor diagnostice psihiatrice prin mai multe cuvinte (perifraze) sunt modalităţi de destigmatizare. Un singur cuvânt poate deveni mai uşor o ocară decât un grup de cuvinte cu rol explicativ.
În concluzie, putem spune că elaborarea diagnosticului tulburărilor psihice va avea probabil o nouă orientare. Specificaţia diagnostică în psihiatrie se va atenua în severitatea şi în puterea lui de a sugera ceva inexorabil şi stigmatizant în acelaşi timp. În schimb, diagnosticele se vor înmulţi, nu numai prin diferitele cuvinte (exprimări) care le vor alcătui, ci şi ca variante graduale. Tot mai numeroasele diagnostice vor căuta să surprindă diferitele forme ale unei tulburări psihice dintr-un/într-un spectrum, unde trecerea de la normalitate la pierderea ei se va aprecia mai divers şi mai nuanţat. Ca atare, diagnosticele psihiatrice vor putea fi mai precise, mai descriptive şi mai puţin stigmatizante. Le vom întâlni adesea, pronunţate ca un cod sau ca un cifru, sub formă de acronime: ADHD, PTSD, BD, NCD etc. Prin aceste schimbări şi prin diferitele variante de exprimare, „etichetarea“ se goleşte de sensurile suplimentare negative.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.