Regretatul profesor Aurel Romilă, mereu structuralist, spunea, într-unul dintre rarele sale interviuri, că societatea se împarte în opresori-psihopaţi și oprimaţi-depresivi și că între ei se află un strat de normalitate, care ar trebui să fie cu atât mai dens cu cât o societate e mai sănătoasă.

Dar că în România acest strat e foarte subţire și că povara, crucea oamenilor normali e să fie puţini și mereu pe cale de a se desprinde de normalitate, către straturile de deasupra sau de dedesubt.

Mi-a rămas în minte această simplă traducere a psihopatologicului în social, pentru că, de fapt, între cele două niveluri de cunoaștere e o continuitate lină și fiecare suferinţă psihică are o ipostază sociopolitică.

Din păcate. Mereu m-am gândit că, dacă stratul de normalitate s-ar disipa complet și aș avea de ales, aș prefera oricând să fiu depresiv, nu psihopat. Cred că traversăm o eră istorică foarte aproape de acel moment al disoluţiei normalului și cred că reușesc deja într-o oarecare măsură ce mi-am propus. Dar e complicat și am să explic de ce.

Am enorma îndrăzneală să fac un addendum la observaţia domnului profesor. Opresorii și oprimaţii, într-o societate ca a noastră, nu sunt neapărat separaţi de stratul de normal.

Ne-am construit un fel de mit al psihopatului, pe care ni-l imaginăm distant, cu acces la putere, vinovat de toate lucrurile rele ce ni se întâmplă. Am înţeles cu greu că psihopatul nu își exersează acţiunea nocivă atât din pură răutate, cât din pură indiferenţă, din disempatie.

Am făcut din psihopat ţapul ispășitor ideal, politicianul corupt, „băiatul deștept”, miliardarul care trage sforile, vecinul gălăgios. Când, de fapt, psihopatia este mult mai răspândită decât psihopatul, și oricare dintre noi e capabil de ea.

Chiar și omul oprimat, deprimat, chiar și omul perfect normal și sănătos are capacitatea de a-și opri brusc empatia. O facem zi de zi, în feluri mărunte, când parcăm pe trotuar sau aruncăm gunoiul pe geam.

Închidem ochii psihopatic mereu. Și cu cât societatea e mai psihopatică, cu cât spectrul opresiunii devine mai corporal, cu atât contagiunea dintre psihopatie și depresie e mai mare.

Cu atât riscăm să devenim mai nepăsători, mai paranoizi, mai dependenţi de imaginea din oglindă, mai speriaţi în însăși structura personalităţii noastre. Cu atât mai depărtaţi de ce am crezut, ne-am dorit să fim.

Trebuie să ne străduim să rămânem sau să devenim sănătoși mintal. Nu e doar pentru noi. E un gest civic.

Citiți și: Oamenii au și drepturi