Cum ar fi dacă studenţii la medicină, pe durata stagiilor de pregătire în diferite secţii de spital, ar pune de rutină, când se întâlnesc cu pacienţii de pe secţie, următoarea întrebare: „Cum aș putea să vă îmbunătăţesc azi șederea în spital? Fără mamaie și fără tataie”. Cum ar fi să noteze răspunsurile pacienţilor spre a fi centralizate, iar apoi să se pună pe treabă, adică să contribuie cu o soluţie la problema ridicată sau măcar cu o explicaţie, dacă o soluţie nu este posibilă? Cum ar fi să centralizeze problemele expuse și apoi să încerce să descopere tipare care se repetă și care, corectate, să ducă la îmbunătăţiri semnificative?
Ar putea fi identificate probleme de comunicare, cum ar fi incertitudini legate de ceea ce urmează să se întâmple sau nevoia de a sta de vorbă cu cei care le îngrijesc acum sănătatea. Ar putea ajuta cu aspecte practice legate de condiţia pacienţilor din acel moment în spital; de exemplu, să îi ajute să își găsească ochelarii sau să le dea un pahar cu apă. Ar putea descoperi situaţii care reclamă intervenţii practice de îngrijire din partea medicilor, a asistentelor sau ar putea afla despre lucruri/ îngrijorări care ţin de organizarea din spital ori solicitări care ţin de sistemul de sănătate. O singură întrebare ar putea să demonstreze și să modeleze bune maniere în îngrijirea pacientului și competenţe în a furniza îngrijire centrată pe pacient.
Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, am participat la un proiect, numit Împreună pentru sănătatea rurală, alături de studenţi la medicină din București, unde ei ofereau câteva teste și consultaţii populaţiei rurale mai puţin dusă la doctor. Acolo, cea mai emoţionantă revelaţie a participanţilor era aceea că pot fi utili. Asta în contextul în care, de săptămâni întregi, ei își petreceau majoritatea programului de formare în spitale, printre pacienţi. Schimbarea locului și a contextului de îngrijire, dispariţia liniilor de putere invizibile care bântuie spitalul bucureștean (dar nu numai) au anihilat efectele curriculei ascunse care se ingeră fără voie prin spitalele noastre universitare.
O astfel de abordare este benefică tuturor celor implicaţi. Pacienţii au parte de o atenţie suplimentară și nu cred că există limite în a avea mai multă grijă de un suferind. Studenţii și-ar menţine aprinsă flacăra ce i-a mobilizat să urmeze această nobilă profesie și și-ar vedea erodată mai puţin capacitatea de empatie și compasiune, cum se întâmplă în realitatea dură a formării lor profesionale. În final, medicii ar putea îngriji niște pacienţi ceva mai liniștiţi și mai cooperanţi, ceea ce se răsfrânge pozitiv asupra practicii lor, iar spitalele ar putea îmbunătăţi niște situaţii punctuale ori niște politici păguboase cu risc de finalizare la tribunal.
Probabil, dacă m-aţi citit îndeajuns, veţi spune că fabulez din nou, dar cele de mai sus sunt inspirate dintr-o cercetare din UK în 2013, cu numele „How Asking Patients a Simple Question Enhances Care at the Bedside: Medical Students as Agents of Quality Improvement”.
Doar să își dorească cineva responsabil să iasă lucrurile mai bine în spital ori în educaţia viitorilor medici, că idei și metodologie găsim.