Newsflash
OPINII

Teama de a nu greși

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - sept. 28 2018
Teama de a nu greși
Mai este un pic și va începe un nou an universitar. Îl dorim mai bun, mai colegial. Din partea noastră, totul este pregătit, ca în fiecare an, de aproape 28 de ani încoace. În favoarea colegialității este însă nevoie de cel puțin doi parteneri. Uităm anul precedent, sperăm în anul următor. Însă, de la unul dintre viitorii colegi din anul precedent am primit un e-mail ce a devenit principala sursă pentru această săptămână.
 Mesajul începe în mod clasic: „Bună seara, domnule profesor! Nu știu dacă vă amintiți, sau dacă o să vă amintiți de mine, nefiind un student care să se remarce în mod special, nici prin activități extracurriculare și, din păcate, nici prin notele de la microbiologie”.
Am sărit direct la semnătură și, într-adevăr, în afară de numele care „îmi spunea ceva”, nu îmi mai aminteam nimic, mă întrebam dacă este un fost student care este acum în anul patru sau cineva care a absolvit de curând anul trei. Mă întrebam și dacă este un student care ar urma să treacă în anul trei și care are vreo problemă cu un examen în sesiunea extinsă și ar dori să ceară ajutor. Apoi am continuat să citesc: „Am ezitat destul de mult să vă scriu acest e-mail, inițial gândindu-mă că poate nu ar trebui, sau poate că ar trebui «mai târziu»”. Citind acestea, chiar mă temeam că este cineva care nu a promovat examenul/examenele la fiziologie și este într-o situație grea. În același timp, eram și nemulțumit de mine că nu îmi amintesc nimic privind scriitorul – cu toate că este practic imposibil să îți aduci aminte de cineva în cazul în care nu are o activitate cât de cât mai deosebită, între alți 430 de studenți sau chiar 580 dacă sunt socotiți și studenții de la modulul de engleză. Privindu-i pe cei din urmă, este cert că în anul următor universitar trebuie să fac unele modificări semnificative.
Mesajul a continuat: „Am avut două restanțe, la materiile de care tocmai dumneavoastră ne-ați spus (încă îmi reamintesc de la primul curs de anul trecut) că ar trebui să avem grijă, la Histologie și Fiziologie. Restanțe pentru care am muncit și pe care am reușit să le trec. Așadar, mă pregătesc pentru anul trei, pentru primele contacte directe cu un pacient (pe cele indirecte le-am avut prin intermediul cazurilor clinice prezentate la cursuri)”. Am răsuflat ușurat. Este deja absolvent. Doamne-ajută să se trezească serios pentru anul trei și să se ocupe cât mai bine de dezvoltarea sa, măcar de acum încolo!
Într-adevăr, îmi sfătuiesc studenții privitor la tot ceea ce consider că este util pentru evoluția lor pozitivă. Măcar de m-ar asculta și ar urma sfaturile! Într-adevăr, încerc să îi atrag în discuții și încerc să rezolv împreună cu ei cazuri reale, pas cu pas. Dar, drept este că, pentru a putea să-i ajut, trebuie să se ajute și ei, să participe, să răspundă, să pună întrebări, să participe la încercarea mea și încercarea noastră de a organiza pentru ei cursuri și lucrări practice interactive.
„De ce v-am scris, de fapt, acest e-mail? La seria mea, la ultimul curs, am ascultat, ca mesaj de «rămas-bun», o melodie. Am simțit ulterior o deznădejde în vocea dumneavoastră atunci când ne-ați spus despre rugăminți, și m-am întrebat, ceva timp după, de ce. Nu am conștientizat, pe moment, ceea ce ați dorit să transmiteți. Nelămurit fiind, am reușit totuși să citesc cea mai mare parte a articolelor pe care ni le-ați trimis simultan cu notele, articole legate de colegialitate, scrise de dumneavoastră în Viața medicală. Ceea ce am conștientizat ulterior a fost faptul că, inclusiv prin aceste articole în care ne-ați povestit și ați povestit și altor cititori experiențe cu care ați venit în contact direct sau prin alte persoane, ați încercat să ne pregătiți pentru partea clinică nu doar din punct de vedere didactic (prin noțiunile predate la cursurile de microbiologie), ci și privind omul din noi. Om care trebuie să priceapă faptul că această meserie nobilă poate fi practicată doar în echipă, așa cum este și viața în general. Cel care nu socializează, care nu își împărtășește bucuria, tristețea, iubirea, sentimentele pe care le trăiește, unei alte persoane, este condamnat la primitivism existențial. Situația unui medic nu este cu mult diferită – acesta are exact aceleași nevoi de socializare, de multe ori neglijate din cauze mai mult sau mai puțin subiective. Sper, pentru mine, că nu voi uita aceste experiențe, întrucât au determinat și vor determina formarea mea în direcția unei colaborări colegiale eficiente”.
 Deznădejde? NU! Nu este permisă – nu îmi permit așa ceva. Chiar și în cele mai grele momente, încerc să nu uit cele trei valori principale: Dragostea, Nădejdea și Credința. Uneori îmi este greu să le aplic, uneori mă simt (pentru un timp) copleșit – dar nu am dreptul să cedez. Nu este permis – nu îmi permit așa ceva. Și în acest sens, trebuie să sper și în puterea generațiilor tinere de a înțelege importanța colegialității și în străduința lor de a o aplica.
„În cele două săptămâni de practică de vară pe care le-am făcut în cadrul uneia din secțiile de chirurgie dintr-un mare spital bucureștean, am sesizat, oarecum mirat, chirurgi cu experiență de zeci de ani și cu mii de operații efectuate, cum se sfătuiau cu cei mai tineri dintre colegii lor specialiști și chiar rezidenți pentru aplicarea soluției chirurgicale optime. În acel moment mi-am reamintit de cazurile clinice pe care le-ați discutat împreună cu noi la cursuri, accentuând cuvântul ÎMPREUNĂ. În ciuda faptului ca mulți dintre noi nu vor reuși, probabil, să atingă nivelul de cunoștințe al dumneavoastră (deși cred că acest lucru v-ar bucura), ne-ați considerat ca egali și ați încercat să ne deschideți ochii pentru ceea ce ne așteaptă – cazuri clinice dificile și pe care va trebui să le soluționăm mult mai rapid, întrucât e posibil ca pacientul să nu aibă acea oră de curs în care să mai studiem. Eu, mai timid din fire și «necitit» la timp, recunosc că nu m-am încumetat să răspund decât o singură dată, mulțumindu-mă să ciulesc bine urechile în restul timpului. Lucru pe care, acum, îl regret. Probabil teama de a nu greși a fost cea care m-a purtat spre a-mi ține gura închisă, în ciuda faptului că ne-ați menționat că este greșit doar atunci când nu întrebi și că nu există penalizare pentru răspunsuri greșite date în timpul discuțiilor de la curs”.
    M-am bucurat foarte mult să citesc prima parte a acestui paragraf. Mă bucur foarte mult când aud exemple de colegialitate și când aflu că sunt colegi mai mari care se sfătuiesc cu tinerii. Eu știu că aceste sfaturi nu sunt pentru că seniorii nu știu răspunsul, ci pentru că vor să îi ajute pe tineri în dezvoltare, să se implice, să participe la procesul de pregătire, să interacționeze. Este foarte bine când este așa. Da, are dreptate acela care mi-a scris, m-ar bucura nu doar ca viitorii colegi să „atingă nivelul meu de cunoștințe”, ci să mă depășească (dar aș pune o condiție, pe care nu o pot controla: să mă depășească în cunoștințele medicale și să se întărească în omenie și colegialitate).
    „Nu în ultimul rând, mi-aș dori să ating și subiectul «temelor». Întrebând colegi mai mari (fiind fraier, cum v-ar plăcea să nu fim), mi-am făcut o impresie oarecum greșită despre temele pe care ni le-ați dat. De exemplu, mi s-a părut, la acel moment, departe de mine să vă pot comenta CV-ul. «Ce aș putea spune pozitiv sau negativ despre un CV, unde un om își prezintă ceea ce a dus la bun sfârșit?», mă întrebam. Ulterior, am observat statistica privind participarea noastră extrem de slabă la cele mai multe dintre teme. Spre final, ca într-un caz clinic, am reușit să corelez toate aceste informații și să conștientizez motivul dumneavoastră. Au fost de fapt teste de colegialitate, din partea dumneavoastră pentru colegii mai tineri. Din acest motiv, a căpătat înțeles pentru mine și fraza pe care ați spus-o în primul curs, dar la ultimul ați spus puțin diferit: «Sper ca generația următoare să fie cea care aduce schimbarea». Și eu sper că următoarea generație va aduce schimbarea, în bine. Dacă nu pentru noi sau pentru sistemul sanitar în general, măcar pentru dumneavoastră. Pentru că, din păcate, cerem mult și oferim foarte puțin celorlalți. Sper ca generația de studenți ce va studia microbiologia la Institutul «Cantacuzino» în anul 2018-2019 să vă readucă speranța de mai bine și să vă determine să spuneți: «se poate»”.
    Într-adevăr, tot ce îi pun și tot ce îi rog pe viitorii colegi să facă este doar în favoarea lor. Mă mâhnesc că lucruri ce mi se par foarte ușor de înțeles nu sunt percepute. Îmi pun adesea întrebarea „de ce?” sau „ce se petrece oare?”. Continui să caut răspunsuri.
    „Închei transmițând toate gândurile bune adresate dumneavoastră și tuturor cadrelor didactice din INCDMM «Cantacuzino», precum și întregului personal al institutului, afirmând și dorința ca, în decursul acestui an, să revin cel puțin o dată pentru un curs de microbiologie ținut de dumneavoastră în fața noilor studenți”. Pe scurt, o dorință pentru aplicarea colegialității. Speranța ne aduce din nou în amfiteatru, la curs și la lucrări practice.
Doamne-ajută!

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe