A devenit o modă și aproape
firesc să vezi unii profesori și conferențiari cum își plimbă prin alma
mater toaletele mai smart casual, mai fashion, mai high
class, după posibilități, lăsând în garderobă halatul alb, de medic. Și nu
poți să nu te întrebi de ce au renunțat să mai poarte halatul pe care l-au
îmbrăcat la începutul carierei lor profesionale? Cunosc fenomenul, trenează de
mult timp și am atras atenția în Consiliul facultății și nu numai, de mai multe
ori. Rezultatul? Chiar în această sesiune, la examenul practic, studenții aveau
halate, dar examinatorii nu.
De ce oare nu mai îmbrăcăm
halatul alb? Din superficialitate? Probabil că unii sunt atât de preocupați de
propria funcție încât dezbracă halatul de medic și îmbracă straiele de
corporatist, locul disputelor științifice fiind luat de mica bârfă și osanalele
ridicate mai marilor zilei. „Ei“ și „ele“ reprezintă azi, în fața publicului,
„vârfurile“ stomatologiei. În timpul ăsta, mulți tineri asistenți sau șefi de
lucrări ajung prin muncă să atingă un nivel profesional mult peste cel al unor
profesori sau conferențiari, dar mai trist este să constatăm că mulți medici
fără implicare didactică, fără masterate sau doctorate, devin prin
profesionalism lideri de opinie. În fața acestora, la multe manifestări
științifice, „vârfurile“ didactice nu prea au ce comenta sau, și mai grav, nu
participă pentru că dacă „practică nu e... nimic nu e“.
Citeam în urmă cu trei ani un
articol pe aceeași temă al profesorului Duvauchelle, publicat în Revue de
Stomatologie et de Chirurgie Maxillo-faciale, care sublinia cam
aceleași lucruri cu referire la concurența profesională între cadrele didactice
și medicii practicieni. Deci nu este nimic nou sub soare, ne lamentăm doar că
nu suntem unici în stomatologia europeană.
Nu mai îmbrăcăm halatul alb poate
și din teama de a nu fi solicitat accidental de vreun student sau rezident
pentru a rezolva un caz clinic mai greu? Îmi aduc aminte cum maeștrii noștri ne
ajutau la stagiile practice, astfel că fiecăruia dintre studenți i se explica
și arăta cum se face corect un detartraj, cum trebuie șlefuit un bont, cum se
ia o amprentă corectă. Astăzi parcă ne este frică de pacienți sau ne este teamă
că ceea ce trebuie să arătăm nu corespunde nici pe departe cu ceea ce se expune
într-un curs. Și astfel poți întâlni cadre didactice, unele cocoțate în poziții
onorabile, deși au fugit toată „cariera“ de pacienți, dar care au promovat
profesional și didactic, deși mulți nu au susținut niciodată un concurs de rezidențiat.
Mai grav e că pe măsură ce incompetența profesională este mai mare, pe atât
pornirile de parvenit sunt mai accentuate. Nu de puține ori pauperitatea
capacității didactice e acoperită prin exhibarea propriei bunăstări materiale,
iar buna dispoziție la examene e dată de garnisirea catedrelor cu produse de la
Paul sau Starbucks (hilar, dar adevărat).
Nu mai îmbrăcăm halatul alb din
rușine? Când se laudă în stânga și în dreapta cu articole indexate ISI, dar
prezintă în fața unor săli goale conferințe despre nimic, cu figuri scanate din
cărți arhicunoscute, ar trebui să le fie unora un pic de rușine, dacă ar fi
avut-o vreodată. Și uite cum studenții și medicii rezidenți nu beneficiază de
instrucția adecvată, teoretizarea excesivă ducând la o lipsă acută de
competență practică. Un student sau un medic rezident ajunge să țină în mâini o
bucată de hârtie fără nicio valoare, atâta timp cât, pus în fața unui pacient,
reacția sa este să cheme un doctor. Și se mai miră unii că tinerii se îndreaptă
spre surse alternative de informare și învățare, spre cursuri cotate sau
necotate EMC. Aceste forme de învățare au devenit fenomene asemănătoare
meditațiilor pe care copiii le urmau pentru a fi admiși la liceu. Poate acesta
este drumul spre care unii vor să îndrepte învățământul stomatologic. Dacă
pentru student practica rămâne încă în ceață din cauza neconcordanțelor
legislative, cu toate demersurile oficiale făcute de factorii de răspundere,
pentru medicii rezidenți lucrurile stau cu totul altfel. Avem specialități noi,
de la care se așteaptă specialiști de valoare, dar din păcate, pe un fotoliu
dentar, încă gravitează studenții din anii IV, V și VI, rezidenții din anul I,
II sau III, îndrumați și supravegheați de un asistent sau șef de lucrări.
Încă nu vrem să înțelegem că
există un număr prea mare la studenți și rezidenți în stomatologie, în
neconcordanță flagrantă cu baza didactică și clinică. Profesorul sau
conferențiarul rar trece prin sălile de tratament și atunci îmbrăcat in
fashion, dar discuția cazului sau demonstrarea unor tehnici specifice rămân
doar un vis. Am visat că am fost ajutat de conferențiar sau profesor. Ei au
fost mâna a doua. Tare mi-e teamă că în aceste condiții vom ajunge
conferențiari și profesori de „mâna a doua“.
