Telemedicina este la modă, se investește masiv în acest domeniu, dar noi suntem deja campioni. Cele mai bune diagnostice sunt cele puse de diferiţi vindecători, la televizor. Când mai ia câte o pauză telejustiţia, intră în platou herbaliștii, suplimentiștii, energoterapeuţii și, de la înălţimea studiilor pe care le-au făcut la Litere, Construcţii sau Sport, dau sentinţe în medicină.
Lăsând gluma amară la o parte, ai impresia că, în România, pacientul primește cel mai bun tratament din lume dacă are pile. La cine să aibă pile? La cablu. Dacă un caz prinde pagina întâi, în print, sau este intens share-uit de pe site-urile de știri, ori dacă apare în prime-time, la televizor, autorităţile scot banii și îl trimit în străinătate, la cele mai renumite clinici. Sigur, pentru acel pacient, aceasta poate reprezenta unica soluţie. Este bine să-i ajutăm pe toţi, principiul solidarităţii definește societatea modernă, europeană. Dar, oare, chiar îi ajută statul pe toţi cei pe care ar trebui să-i ajute?
Românii care nu locuiesc în orașe mari, adică majoritatea, nu au acces la cardiologia intervenţională pentru infarct. Faptul că statul român cheltuie 500 de milioane de euro pe an pe tratamente în străinătate nu îi ajută defel: până se mobilizează presa, până este sensibilizat decidentul, până vine biletul de avion, în cazul lor e prea târziu. Cu cei 500 de milioane s-ar construi două–trei spitale de vârf, în ţară. Ar putea fi dotate zeci de centre de cardiologie intervenţională sau de transplant. Am avut șansa să vizitez mamutul MD Anderson, din Houston, Texas, care are peste 20.000 de angajaţi.
Este impresionant cum autorităţile statului american au investit într-un institut care este promotorul cercetării în cancer și care a creat un adevărat oraș-spital: cu hoteluri pentru pacienţi și aparţinători, cu trasee de autobuz ale pacientului numite patient route. Cu o astfel de gândire, și noi am putea să finanţăm tratamente care ar face inutile deplasările în străinătate. Și nu vorbim doar despre sistemul public. Unele spitale private au rezultate comparabile cu clinicile din străinătate în anumite patologii, oferind tratamente similare la preţuri de câteva ori mai mici. Nu doar că s-ar folosi sumele alocate pentru mai multe cazuri, dar ar fi încurajată medicina românească, dacă înainte ca fundaţiile și asociaţiile care trimit bolnavii în străinătate s-ar uita și la oferta clinicilor românești.
Sigur că spitalele de stat au parte de o campanie negativă în presă, iar cele private nu au forţa de marketing a promotorilor turismului medical. Din „telemedicina pe dos”, adică din trimiterea pacientului la distanţă, în străinătate, cred că pierdem aproape toţi: pacienţii pentru care nu se găsesc fonduri și care nu găsesc soluţii acasă, sistemul sanitar românesc, medicii din ţară. Cine câștigă?
