Implantologia
nu este o specialitate medico-dentară în ţările membre ale Uniunii Europene, ea
reprezintă o soluţie terapeutică, o alternativă la soluţiile clasice. Colegiul
Medicilor Dentişti din România s-a implicat activ în educarea medicilor privind
teoria şi practica procedurilor terapeutice, punând accent şi pe latura
deontologică a acestora. În acest sens, ne vom referi la un subiect actual –
tratamentul implanto-protetic şi diferenţierea actului medical profesionist de
unele acte terapeutice aflate la limita amatorismului. În ultimii ani,
comisiile de disciplină ale Colegiului Medicilor Dentişti din România sunt
confruntate cu destul de multe „neînţelegeri“ între medicul curant şi pacient,
cu privire la eşecuri ale terapiei implanto-protetice.
Terapia
implanto-protetică este o procedură complexă, care, incorect practicată, poate
avea o rată însemnată de insucces. Asistăm în ultimii ani la apariţia unui adevărat
trend „implantologic“, în care doar cine nu vrea nu inserează implanturi
endosoase, nu de puţine ori în situaţii clinice în care această opţiune
terapeutică este cel puţin discutabilă. Se pare că am uitat astăzi că există şi
soluţii clasice ce şi-au dovedit eficienţa şi au proba timpului.
Din
necesitatea de a răspunde exigenţelor estetice, unii colegi sunt tentaţi să facă
compromisuri, cedând în faţa pretenţiilor uneori nerealiste ale pacienţilor, alegând
soluţia implantară în cazuri în care există alternative terapeutice cel puţin
cu egală valoare şi cu riscuri semnificativ mai reduse.
Privind
site-urile de prezentare ale unora dintre cei autointitulaţi „implantologi“, rămâi
surprins de ratele de succes terapeutic pe care le susţin, procentajul de reuşită
putând să-i facă invidioşi şi pe cei mai consacraţi specialişti de pe plan
mondial. Pe de altă parte, prezentarea şi perpetuarea unor confuzii de
terminologie (adiţie = augmentare = interpoziţie) induce (involuntar) în eroare
atât pe medic, cât şi pe pacient.
Medicul
trebuie să fie prudent şi responsabil faţă de pacienţii care, asumându-şi
costurile actului medical, au aşteptări justificate faţă de rezultatul
tratamentului implanto-protetic. Conduita medicală şi nu doar cea dentară
trebuie să acţioneze în beneficiul pacienţilor, să-i informeze pe aceştia cu
privire la procedura pe care urmează să o suporte, inclusiv riscurile posibile
ce pot să apară şi pe care trebuie să le managerieze cu promptitudine.
Cum
recunoaştem un specialist în condiţiile în care „toţi sunt specialişti“?
Medicul specialist poate, cu profesionalism, să rezolve orice situaţie creată
de incidente, accidente sau complicaţii perioperatorii. Dau un singur exemplu:
comunicarea buco-sinuzală post lifting sinus, ce necesită cură radicală de
sinus şi plastia comunicării, poate fi rezolvată în contextul experienţei
clinice de orice medic dentist?
Nu
este nici moral, nici etic ca un practician să considere că stăpânirea minimală
a propedeuticii chirurgicale îi este suficientă pentru a practica o intervenţie,
făcând abstracţie de contraindicaţiile relative de ordin loco-regional sau
general, fie din cunoaşterea insuficientă, fie din lipsa de anticipare, mărind
astfel riscul de eşec.
Superficialitatea
în investigaţia clinico-paraclinică, eludarea contextului patogenic antral
odontogen în practicarea intervenţiilor asociate de elevaţie a mucoasei
sinuzale, alături de lipsa acurateţei gestului chirurgical sau a reconstrucţiei
protetice sunt tot atâtea verigi slabe ale raţionamentului medical, care pot
compromite tratamentul.
În
acelaşi timp, nerespectarea indicaţiilor nu face altceva decât să compromită şi
reputaţia marilor producători de sisteme implantare, şi a muncii echipelor de
cercetători din backgroundul acestora.
Este
deci nu doar morală, ci şi etică respectarea raţionamentului medical în actul
terapeutic implanto-protetic, pentru a nu ajunge în situaţia nefericită în
care, parafrazându-l pe Voltaire, se ajunge la „inserarea unui implant despre
care nu ştii mai nimic unui pacient despre care ştii şi mai puţin“.
