Cu ceva ani în urmă consiliam o companie ce își propunea să aducă pe piaţa farmaceutică românească un antiinflamator nesteroidian al cărui punct forte era, după cum reieșea din studii, profilul lui mai blând de reacţii adverse asupra sistemului cardiovascular. La vremea mea, fusesem instruit în spiritul ideii că aceste medicamente au o amprentă gastrică, dar nu și una cardiovasculară. Am sunat un reumatolog cu preocupări cunoscute în cercetare, ca să înţeleg în ce măsură reacţiile cardiovasculare chiar sunt o preocupare pentru specialiștii care prescriu frecvent astfel de medicamente. Răspunsul primit mi-a solicitat mult timp pentru reflecţie: „Reacţiile adverse cardiovasculare la AINS sunt ca OZN-urile: toată lumea vorbește despre ele, dar nimeni nu le-a văzut”. M-a întristat puţin răspunsul, dar nu aveam argumente ca să probez ceva cu referire la practica medicală curentă.
La ceva timp după această discuţie, mi-am amintit cum bunica mea (în vârstă de 90 de ani la vremea respectivă) a făcut un accident vascular cerebral la nici două săptămâni după ce începuse să ia un anume antiinflamator nesteroidian, cunoscut de altfel pentru profilul lui de siguranţă gastrointestinală. Este un singur caz, insuficient pentru a demonstra ceva, dar suficient pentru a pune o întrebare. Atunci, noi am dus-o la neurolog, nu la reumatolog, și mă întreb: nu cumva acesta ar putea să fie mecanismul prin care reumatologii nu ajung să vadă efectele adverse cardiovasculare? Cei cu disconfort gastric se mai întorc.
Cum pe la noi nu există cultura identificării și raportării reacţiilor adverse, este destul de posibil ca astfel de incidente să treacă pe sub radarele medicilor de diferite specialităţi. Cu câteva excepţii poate: atunci când medicul ia în serios literatura de specialitate, precauţiile din ghidurile terapeutice (cum ar fi, de exemplu, să nu mai prescrie antiinflamatoare nesteroidiene la pacienţii de peste 75 de ani) sau atenţionările Agenţiei Naţionale a Medicamentului.
În plus, noi, românii, mai avem și o barieră culturală: aceea a siguranţei. Este o problemă a societăţii noastre în general. De exemplu, posibilitatea de a deschide o a doua ușă de evacuare (existentă, de altfel) la Colectiv ar fi limitat daunele la 10-20% pe toate dimensiunile posibile. Este și o problemă a siguranţei pacientului în special. De exemplu, mulţimea complicaţiilor suferite de supravieţuitorii incendiului care au la origine insuficienta pregătire a sistemului pentru administrarea marilor arși, insuficienta bază materială și lipsa unor măsuri de siguranţă a pacientului (cum ar fi infecţiile nosocomiale). Am mai scris deja pe această temă. Când e vorba despre siguranţa pacientului, ne e mai ușor să luminăm clădiri, decât să construim o adevărată cultură în această direcţie.
Dacă ești medic cercetător, crede în cercetare, iar dacă ești medic, nu și cercetător, crede în cercetare, fii în alertă. Propriile observaţii sunt utile atunci când sunt susţinute sau devin subiect de cercetare. Dacă tu nu le-ai văzut, nu înseamnă că nimeni nu le-a văzut; fără să fie măcar vina ta.