La acest moment, cap-compasul dat de statistică indică o încetinire a răspândirii noului coronavirus. Cu mic, cu mare, oamenii s-au felicitat pentru succesul înregistrat. Medicii eroi, salvatorii și îngerii, și-au pus aripile pe umeraș, și-au dat jos halourile și, cap gol și smerit, și-au văzut de treabă. „Noua normalitate”, din acest punct de vedere, seamănă izbitor cu „vechea normalitate”.
Și totuși, impactul emoţional al pandemiei de-abia acum începe să-și facă vizibilă faţa și tentaculele. Tulburările de tip stres acut, stres cronic posttraumatic sunt frecvente după astfel de evenimente, și de bună seamă nimeni nu vorbește despre ele în „grupul de lucru” interministerial.
Avem o jenă. O culpă. O falsă și ipocrită filosofie despre moralul corpului sanitar. Acest excepţionalism de carton ascunde, în schimb, vieţi umane și destine zdruncinate. Evident, sunt acei medici care au îngrijit, salvat ori pierdut pacienţi cu COVID-19. Apoi sunt toţi ceilalţi care au privit, din practicile lor clinice active ori suspendate, întregul leviatan cum se desfășoară, și care poate au resimţit deznădejde, descurajare ori suspiciune despre zilele primăverii de la București și împrejurimi.
Ce să mai spunem de personalul medical din Vest, unde-a fost avanpostul de îngrijire al celor reveniţi în ţară, ori coasta Moldovei, unde s-au înregistrat aproape jumătate din decesele declarate până astăzi? Nici lor nu cred că le e foarte bine în această perioadă.
Trebuie să ne pese, fir-ar să fie. Trebuie să ne pese ca să putem măcar argumenta că am învăţat ceva. Cât de puţin. Acolo, pe fundul cratiţei. Dar c-am învăţat ceva. Pentru că dacă n-am învăţat nimic, degeaba corturi, triaj, vizieră și „fefepeuri”.
Grijă mare de doctori. Grijă mare de asistente, de ambulanţieri, de paramedici, de „eroii salvatori”. Și mare grijă de anonimitatea lor, până la urmă. Pentru că să fii vedetă colectivă nu e greu, doar că personajul colectiv e o himeră romantică.