Newsflash
OPINII

Trecut glorios, prezent tulbure, viitor incert

de Dr. Constantin BOGDAN - nov. 21 2013
Trecut glorios, prezent tulbure, viitor incert
   Una din instituţiile medicale strategice – a asigurat timp de peste un secol (dacă avem în vedere şi instituţia precursoare, Laboratorul de Medicină Experimentală, intrat în funcţiune în 1901), din perspectiva bolilor infecţioase, a luptei antiepidemice, a imunizării populaţiei, sănătatea naţiunii, siguranţa epidemiologică a armatei (în special în timp de război) – Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino“ se află astăzi în mare dificultate.
   Prestigiosul institut, aflat printre cele de renume pe plan internaţional, a luat fiinţă la 1 aprilie 1921, prin Decretul Regal nr. 3.068, semnat de regele Ferdinand, şi prin legea votată de Senat în şedinţa din 15 iunie 1921. Institutul era o continuare a Laboratorului de Medicină Experimentală al Facultăţii de Medicină, ce fusese încredinţat tânărului cercetător dr. Ioan C. Cantacuzino, revenit din străinătate.

 

Medicul curant al întregii naţiuni române

 

   Poliglot, erudit, având vocaţia cercetării, I. Cantacuzino a absolvit trei facultăţi: Litere şi Filosofie, Ştiinţele Naturii, respectiv Medicină. Iată ce scria prof. dr. Constantin Ionescu-Mihăieşti, colaboratorul său cel mai apropiat, despre înfiinţarea instituţiei: „Institutul Cantacuzino a existat, de fapt, mulţi ani înainte de a fi căpătat, prin legea din 1921, o existenţă legală. Încă din anul 1904, trei ani după chemarea doctorului Ioan Cantacuzino la Catedra de Medicină Experimentală a Facultăţii de Medicină, laboratorul său, destinat iniţial exclusiv învăţământului şi cercetărilor pur experimentale, a fost însărcinat de Direcţiunea Sanitară să studieze modelele de preparare şi valoarea practică a două seruri de mare interes pentru medicină preventivă: serul antistreptococic şi serul antidifteric“. Destul de repede, laboratorul şi-a completat misiunile de cercetare, experimentare şi învăţământ, cu producţia, trecând la prepararea şi utilizarea în practică a celor două seruri; se adaugă curând vaccinurile antitifoidic şi antiholeric. Laboratorul a avut şi alt merit, devenind un nucleu al formării de cercetători, specialişti care vor deveni, graţie profesorului Cantacuzino, savanţi şi ei înşişi creatori de şcoală medicală. Încadrat la început cu trei cercetători (I. Cantacuzino, Al. Slătineanu şi S. Irimescu), laboratorul atrage repede tineri care devin ulterior nume de seamă ale cercetării şi învăţământului medical: C. Ionescu-Mihăieşti, Daniel Danielopolu, Mihai Ciucă, Alexandru Ciucă, N. Gh. Lupu, Marius Nasta, Scarlat Longhin, Ioan Bruckner, Silvia Bruckner, Ionel Nicolau.
   Activitatea laboratorului şi a directorului său se extinde, se diversifică, prefigurând apariţia institutului. În 1913, în războiul din Bulgaria, vaccinul antiholeric preparat în laboratorul lui Cantacuzino jugulează epidemia de holeră izbucnită în armată, succes internaţional care avea să-l determine pe marele bacteriolog rus Aleksandr Bezredka să numească această victorie „marea experienţă românească“. Ioan Cantacuzino este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris, înfiinţează Revista Ştiinţelor Medicale şi, în 1917, i se încredinţează, datorită activităţii şi competenţei sale, directoratul sănătăţii publice civile şi militare. Toată această activitate prodigioasă avea să-l determine pe marele clinician Iuliu Haţieganu să-l numească pe profesorul Cantacuzino: „Medicul curant al întregii naţiuni române“.

Dezvoltarea institutului

   Apariţia institutului, conform Decretului Regal şi legii care detalia organizarea, în 1921, a fost un eveniment naţional, salutat de numeroase personalităţi ale timpului. Iată cele mai importante prevederi ale Legii pentru crearea Institutului de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino“: „Se înfiinţează, pe ziua de 1 aprilie 1921, la Bucureşti, pe lângă Ministerul de Interne, direcţia generală a serviciului sanitar, un institut sub denumirea «Institutul de Seruri şi Vaccinuri Dr. I. Cantacuzino», având scop prepararea serurilor şi vacţinurilor necesare ţării pentru combaterea boalelor contagioase“. Se precizează şi structura iniţială de organizare, care se va amplifica şi diversifica ulterior: „Institutul de Seruri şi Vaccinuri are patru secţiuni tehnice şi anume: Secţiunea de Seriterapie, Secţiunea de Vaccinuri, Secţiunea de Analize şi Secţiunea de Cercetări“. În decretul regal care a precedat legea, se confirmă nominalizarea pe posturi aprobate de a fi bugetate, începând cu anul 1923, a următorilor: „Prof. dr. Ioan Cantacuzino – Director superior tehnic şi administrativ, numit de la data înfiinţării, 1 aprilie 1921; Dr. C. Ionescu-Mihăieşti, prof. dr. Mihai Ciucă şi prof. dr. veter. Al. Ciucă, în posturile de şef de secţiune, încadraţi gradului de prof. universitar agregat, pe ziua de 1 aprilie 1921; Dnii Doctori: I. Bălteanu, D. Combiescu, P. Condrea, M. Nasta, I. Nicolau, D. Băişoiu, Al. Ţupa şi licenţiat în ştiinţele naturale Gh. Zotta, în posturile de şefi de laborator, încadraţi gradului de şefi de lucrări din laboratoarele universitare“.
   Clădirea institutului, începută în 1921, este terminată în 1924; între timp, s-au adăugat şi staţiunile exterioare de la Băneasa (11 hectare) şi Dârvari (7 ha). Dezvoltarea este continuă, Institutul afirmându-se prin realizările sale în ţară şi peste hotare, înscriind periodic priorităţi în cercetare, epidemiologie, producţie.
   În 1932, s-a ridicat clădirea BCG şi sala de lucrări de la etaj care – notează Anca-Michaela Israil, autoarea amplei monografii „Personalităţi de prestigiu ale Institutului Cantacuzino“ – „la acea vreme era cea mai modernă din lume“. Institutul Cantacuzino este al doilea din lume unde s-a preparat vaccin BCG. De altfel, institutul şi profesorul Cantacuzino s-au implicat de la început în combaterea şi prevenirea tuberculozei, pentru activităţile sale fiind ales preşedinte al Societăţii pentru profilaxia tuberculozei; a sprijinit Liga pentru combaterea tuberculozei să construiască sanatoriile de tuberculoză de la Moroieni, Bisericani şi Filaret. În institut funcţiona un serviciu de epidemiologie care ţinea evidenţa copiilor vaccinaţi BCG. În sfârşit, printre elevii săi s-au aflat viitorii mari ftiziologi Ştefan Irimescu şi Marius Nasta. Cercetări în domeniul patologiei tuberculozei a efectuat şi prof. dr. C. Ionescu-Mihăieşti.

Şcoala lui Cantacuzino

   De-a lungul timpului, strălucirea Institutului a fost dată şi de constelaţia de personalităţi de primă dimensiune ale medicinii româneşti, adunate în jurul profesorului ctitor şi mentor, personalităţi care i-au continuat opera din 1934 până aproape de zilele noastre. Colaboratorii şi elevii săi s-au specializat în diferite domenii, au creat, la rândul lor, clinici, şcoli medicale, institute. Astfel, Daniel Danielopolu s-a dedicat clinicii medicale, fiziologiei şi fiziopatologiei; Mihai Ciucă a devenit expert OMS în lupta contra malariei; Marius Nasta, ftiziolog, va crea institutul care avea să-i poarte numele; N. Gh. Lupu – Institutul de Medicină Internă Colentina; Scarlat Longhin – clinica de dermatologie; Ioan Bruckner – clinica medicală; Silvia Bruckner şi Matei Balş – clinica de boli infecţioase; Şt. S. Nicolau – Institutul de Virusologie; Ionel Nicolau – clinica de hematologie.
Activitatea de dascăl, de formator a fost una din multiplele valenţe ale savantului Cantacuzino, biografii şi exegeţii operei sale analizând opera ştiinţifică – cercetări în microbiologie, imunologie, „fenomenul Cantacuzino“, ipoteza etiopatogenică în scarlatină, fondarea de reviste ştiinţifice, opera socială (crearea de instituţii, asociaţii, organizaţii în slujba sănătăţii), marile campanii antiepidemice antiholerice, antituberculoase, activitatea de medic de campanie în timpul războiului, activitatea de reprezentare a ţării în diverse organisme internaţionale, „legea Cantacuzino“, funcţiile de conducere în cadrul serviciilor sanitare, opera culturală (mecena al artelor, promovarea artelor plastice şi artiştilor plastici peste hotare, a muzicii, atragerea oamenilor de cultură la întâlniri cu oamenii de ştiinţă cu beneficii formative reciproce).
La început, schema de încadrare cuprindea 147 de angajaţi (specialişti şi nespecialişti), numărul acestora crescând progresiv pe măsura necesităţilor şi dezvoltării. În 1950, personalul crescuse numeric cu 50% faţă de 1947. La sfârşitul anilor ’50, Institutul prepara 117 produse de diagnostic (faţă de doar 75 în 1947–1948). În 1962, numărul produselor ajunsese la 174.
După moartea profesorului Cantacuzino, în 1934, director general devine prof. dr. C. Ionescu-Mihăieşti, având ca directori adjuncţi pe Al. Ciucă, M. Ciucă şi D. Combiescu. Pe lângă noile secţii şi laboratoare, se înfiinţează centre naţionale de referinţă; laborator de enterobacterii, ricketsii, vaccin antiexantematic; laboratoare de gripă şi parazitologie; centru naţional de standardizare, în vederea stabilirii concordanţei produselor institutului cu standardele internaţionale. Un alt centru naţional de referinţă este consacrat bacteriofagilor.
Un an important este 1958, când se amenajează secţia pentru prepararea şi controlul vaccinului antipoliomielitic. Produsele erau supuse unui control riguros de calitate. Apar, apoi, noi produse: seruri monovalente anti-Salmonella şi anti-Shigella, dar şi antigene de diagnostic – pentru bruceloză, tularemie, ricketsioze; seruri profilactice: antitific, difteric, tetanic, stafilococic, serul şi vaccinul antirabic, vaccinul BCG ş.a. Toate acestea demonstrează direcţiile de dezvoltare şi orientarea Institutului potrivit misiunii sale de slujire a sănătăţii populaţiei. De altfel, încă din 1956, au fost planificate etapele de dezvoltare pentru următoarele decenii.
Nu pot fi omise şi alte realizări. În 1968, sub conducerea profesorului Ion Mesrobeanu, se reiau legăturile cu Institutul Pasteur; în 1991, Institutul este integrat în reţeaua institutelor pasteuriene, care cuprindea 23 de institute de microbiologie din întreaga lume. În 1993, cu sprijinul Institutului Pasteur, se deschide primul laborator de epidemiologie moleculară.

De ce?

   Aş fi vrut să pot continua redarea „istoriei“ acestui (cum l-a numit Tudor Arghezi) „Vatican al ştiinţei“, dar nu pot nota decât o întrebare: de ce? De ce s-a ajuns aici, de ce ne demolăm cu atâta uşurinţă valorile, instituţiile emblematice (ne putem oare imagina dispariţia Institutului Pasteur?), de ce ne înstrăinăm resursele, de ce nu ne îngrijim patrimoniul (răscumpărăm brăţările dacice furate şi ne mai şi lăudăm cu aceasta), de ce nu ne păstrăm identitatea, limba, de ce nu conservăm cum trebuie natura? Întrebări fără răspuns.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe