Nu
mi-am propus să scriu scenarii de film sau să-mi adun articolele, mai târziu,
într-o carte. Am văzut secvenţele filmate la spitalul din Constanţa (foto), atât de familiare mie şi
celorlalţi care fac gărzi, dar şi pacienţilor, însă totalmente străine celor ce
doar manageriază, la diferite niveluri, starea naţiunii. Filmarea mizeriei din
spitalele româneşti îţi dă fiori, dacă ai călcat pe acolo, sau te lasă rece,
dacă ai parte de alt venit şi alt tip de îngrijire medicală. Dar dacă eşti plătit
să faci ca lucrurile să meargă mai bine, trebuie să ai un pistol la-ndemână,
fie măcar şi pentru gândaci. Nu voi plictisi pe nimeni, dar vreau să induc
spaima celor ce acum împart bucatele, că vor urma pe listă.
Într-o
gardă petrecută cu ani în urmă într-un spital din Bucureşti, dar atât de actuală
ca disconfort şi împărtăşită cu pacienţii, am convieţuit cu gândacii, însă o
întâmplare m-a marcat pe viaţă. Eu eram intrusul, el era de-al casei. Eu îi încălcam
teritoriul, el era ubicuitar. Îmi aminteam de rudele lui lipite, în şir indian,
de o budincă, pe când petreceam o gardă la alt spital. Să vă satisfac
curiozitatea, am desprins intruşii copţi şi am mâncat budinca. Dar nevăzătorul,
copilul, flămândul bolnav fără aparţinători? Acum însă povestesc aventura
noastră comună, pe când îmi explora urechea. Îndrăznisem să-mi ofer, pe
de-a-ntregul îmbrăcată şi încălţată, ca de obicei, câteva minute de
declivitate, de acea dată fără tampoane de vată în urechi. Un foşnet neastâmpărat,
dar crescendo, avea să mă arunce într-o stare vecină cu nebunia. Doar cu câteva
ore în urmă igienizasem – cu materialele proprii, deci originale – saloanele
pacienţilor mei. Fatală greşeală, de vreme ce, odată izgoniţi din drepturi, au
invadat, călcându-se pe picioare, teritorii vecine. Cum spuneam, foşnetul,
nedureros iniţial, a crescut în intensitate, dovedind vitalitatea exemplarului
insecticidorezistent, a mutantului sau ce-o mai fi fost. Nu pot uita spaima,
greaţa, lipsa de mijloace pentru rezolvarea problemei într-o gardă la ora patru
dimineaţa. Am zburat spre chiuvetă, am încercat toate manevrele pe care le
foloseam pentru scoaterea apei din ureche, am chiuretat urechea cu ce aveam la
îndemână, pentru că nu puteam părăsi garda. Am înspăimântat de moarte gândacul
(eram chit!), pentru că l-am potolit câteva minute. Zbaterile lui ulterioare
m-au făcut să-mi încerc norocul cu o pensetă nechirurgicală. Am extras un
picior, care mi-a confirmat ce adăpostea urechea mea. O stare de rău crescândă,
domnilor manageri, doamnelor asistente şefe, domnilor administratori, şefilor
de secţie, a invadat ceea ce credeam că-mi aparţine – propria-mi persoană. A
trecut restul nopţii ca un coşmar. Primii colegi sosiţi au rezolvat parţial
problema ciopârţind în interiorul canalului meu auditiv, acel „alien“ atât de autohton. Ulterior, am
fost prima pacientă din acea dimineaţă, într-un serviciu de urgenţă ORL.
Istoria este cât se poate de reală şi proaspătă în memoria mea şi a pacienţilor
sau a personalului martor. Au trecut 18 ani de atunci şi, probabil, şi alţii au
trăit acelaşi coşmar.
De
ce, doamnelor şi domnilor care sunteţi plătiţi pentru contrariu, faceţi o
permanenţă din această mizerie incalculabilă adresată nefericiţilor, deopotrivă
pacienţi şi personal medical? Mizeria este la ea acasă şi atât de mare încât te
invită să crezi că o primă condiţie a angajării personajelor responsabile a
fost perfecta, crasa, inimitabila, intratabila incompetenţă sau prostie. Dacă
ne este jenă, frică sau ne facem că uităm ceea ce ne-a traumatizat cu diferite
ocazii, personal medical fiind, oferim legitimitate şi curaj imposturii. Se
aude?
