Biblioteca din pod
Luigi Pirandello, sicilian născut
în 1867, este un scriitor ciudat: cunoscut ca povestitor, romancier şi
dramaturg, se defineşte pe el însuşi ca fiind un umorist. Totuşi, nu trebuie
confundat cu un autor comic. Atunci când nu implică o adiere de grotesc, umorul
lui Pirandello se apropie mai mult de cel al lui Swift sau al lui Dickens.
Surâsul cititorilor se întovărăşeşte, adesea, cu lacrimile. Personajele sale
sunt neajutorate, ratate şi, printr-un ridicol involuntar, stârnesc o anumită
compasiune. Scrierile sale pun în lumina crudă a reflectoarelor neîncetata
comedie absurdă a umanităţii.
Una din cele mai cunoscute cărţi ale lui Pirandello, Il fu
Mattia Pascal (1904) a fost
un roman binecunoscut în rândul cititorilor din ţara noastră înainte ca cenzura
comunistă să-l declare decadent. Traducerea în limba română a apărut în anul
1934, la Editura Fundaţiei Regele Carol II. Eroul este un tip bizar, care crede
că a murit de două ori. Mattia Pascal este un modest bibliotecar dintr-o şi mai
modestă bibliotecă, găzduită într-o fostă biserică dezafectată. Îşi ia la un
moment dat lumea-n cap pentru a fugi de creditori şi de familie. Astfel că
dispare, ajungând la Nisa şi apoi la Monte Carlo, unde câştigă o mică avere la
jocul de ruletă. Impresionat de sinuciderea unui jucător în grădinile
cazinoului, părăseşte citadela ruletei pentru a se întoarce de unde plecase. După
ce trece graniţa, în prima localitate italiană, cumpără ziare în care are
surpriza de a-şi descoperi propriul necrolog. Soţia sa identificase un cadavru
găsit în iazul morii ca fiind el. Consternat, „răposatul“ nu se mai întoarce în
orăşelul de baştină şi îşi fabrică o nouă identitate. Sub numele de Adrian Reis
şi cu ajutorul banilor câştigaţi la ruletă, pătrunde în buna societate din
Roma. Dar şi aici îl aşteaptă necazuri, aşa că, în urma unei provocări la duel,
îşi înscenează moartea, lăsându-şi pălăria şi bastonul pe un pod peste fluviul
Tibru.
Dacă aplicăm principiile psihanalizei literare, putem identifica o
întâmplare din copilăria lui Pirandello care a produs o impresie profundă
asupra viitorului scriitor. Intrând în casa-morgă unde erau expuse pentru
autopsie cadavrele unor persoane ucise din orăşelul Girgenti, micul Luigi dă
peste cadavrul unui sinucigaş necunoscut care urma să fie autopsiat. Acest
incident este experienţa prin care face cunoştinţă cu moartea şi are probabil o
mare influenţă asupra. Continuând interpretarea psihanalitică, este plauzibilă
explicaţia că eul eroului său, Matei Pascal, este fragmentat în mai multe entităţi.
Astfel disociate, fragmentele de Eu devin insuficiente pentru funcţionarea
Sinelui ca un tot şi îşi arogă existenţe independente. Unele fragmente sunt
proiectate în exterior, generând impresia delirantă a unor personalităţi
multiple.
Un lucru asupra căruia merită atrasă atenţia este legătura între ciudăţeniile
eroului pirandellian şi cele ale unui alt personaj alienat, Goliadkin, din
romanul „Dublul“ de Feodor Dostoievski. Pentru a justifica afirmaţia redăm un
pasaj de la sfârşitul romanului „Răposatul Matei Pascal”: …rămăsesem într-un fel de paranteze mai multe zile: mort pe acolo la
Miragno, ca fiind Matei Pascal, mort pe aici, la Roma, ca fiind Adrian Reis. Neştiind
ce să fac, sperând să mă distrag de la atâtea preocupări, i-am luat pe cei doi
morţi la plimbare prin Pisa“. Textul
arată în continuare că cele două spectre nu se înţelegeau deloc: Matei Pascal
dorea să-l împingă înapoi pe Adrian Reis în apele fluviului, tot aşa cum acesta
din urmă îl gonea pe primul în iazul morii de la Epinette.
Tot în
biblioteca din pod am găsit primul roman a lui Pirandello, Exclusa, publicat în anul 1892, şi o culegere de povestiri
intitulată Le livret rouge (Carnetul
roşu).
Romanul
istoriseşte soarta unei soţii siciliene care ţine o corespondenţă inocentă cu
un intelectual politician pe care-l admiră. Soţul află şi o acuză de adulter,
alungând-o din casă. Nu numai acesta, ci şi întreaga comunitate o reneagă.
Pirandello denunţă gelozia siciliană absurdă şi paradoxul generat de regulile
sociale ipocrite, ce nu sunt interesate de adevăr, ci de aspectul strict formal
al relaţiilor în comunitate.
Culegerea de schiţe Livretul roşu conţine texte care definesc în mod clar convingerea că viaţa joacă
feste care ridiculizează principiile morale şi cei ce se conduc după ele sunt
nişte naivi. Este şi cazul nuvelei intitulate Datoria de medic: un
doctor care salvează cu mari eforturi un rănit află că acesta încercase să se
sinucidă, trăgându-şi un glonţ în piept după ce ucisese bărbatul care-l
surprinsese în pat cu soţia lui. Chirurgul ce reuşeşte să extragă glonţul din
pieptul rănitului este descris în culori favorabile, dar cumva ironice. Neavând
altă preocupare decât succesul tratamentului pacienţilor săi, îşi menţine în
bună formă practica medicală prin studiul asiduu al revistelor de patologie şi
prin călătorii de participare la reuniuni ştiinţifice, toate acestea făcând ca,
în cazul pacientului grav rănit, să obţină un succes de care să fie foarte
mândru. Numai că atunci când pacientul în convalescenţă află de la avocat că,
imediat ce se va însănătoşi, va fi condamnat la închisoare pentru crimă, rănitul
se revoltă şi-l acuză pe medic că l-a salvat fără să-i ceară consimţământul,
doar ca să-l redea unei vieţi pe care justiţia îl va face să o petreacă în
detenţie. Medicul asistă perplex la torentul de acuzaţii şi încearcă să
riposteze, spunând: „Noi, medicii, avem datoria să ne exersăm profesiunea“, dar
nu reuşeşte să împiedice actul de sinucidere al pacientului său care îşi smulge
pansamentele, ceea ce duce la redeschiderea fatală a rănii.
În încheiere, câteva cuvinte despre umorul
macabru care se degajă din schiţa „Ilustrul dispărut“. Aici, onorurile înmormântării unei personalităţi ilustre sunt
acordate unui ins neînsemnat, datorită încurcăturii feroviare care schimbă
între ele vagoanele funerare. Până şi în moarte, viaţa poate râde în faţa
pretenţiilor de prestanţă ale unor simpli muritori.