Am avut cândva un pacient doctor. Medicii care vin la psihiatru sunt mai ales cei din generaţia tânără, rezidenţi, iar asta e minunat. Bănuiam eu că ei vor fi mai buni decât noi, atât moral, cât și ca „esenţă”. Faptul că au deschiderea să se ocupe și de sănătatea lor mintală, mereu sub asediu în profesia noastră, e o confirmare. Cei din generaţia mea, cei care am copilărit în comunism, ne-am petrecut adolescenţa în sălbaticii ani ʼ90 şi lucram deja când am intrat în UE, am văzut atât de multe, dar n-am învăţat destul cât să ni se închidă rănile moștenite și să ne depășim condiţia de oameni născuţi în vremea deznădejdii.
Pacientul de care vă vorbesc era însă un astfel de medic mai vârstnic. Cât timp ne-am văzut, am avut o intuiţie foarte rea despre el. Era adânc deprimat, dar în același timp își păstrase obiectivitatea și o anumită răceală clinică. Înţelegea că are o boală și de asta venise la doctor, dar nu întreţinea nicio iluzie despre el însuși.
Noi, medicii, credem în iluzia vocaţiei și asta ne face să ne simţim cumva speciali, dacă nu prin ceea ce suntem, măcar prin ceea ce facem. Credem că suntem unici. Pacientul meu, doctor, nu doar că nu se considera special sau unic, ci nu mai găsea niciun sens în ceea ce făcea, doar suferinţă surdă și inepuizabilă. Și nici nu vedea o soluţie în renunţarea la medicină. Știa că acest fel de a vedea lumea era rezultatul depresiei, dar în același timp avea convingerea că e și adevărul simplu și indiferent.
Tratamentul l-a ajutat, dar insuficient, doar cât să fie în stare să se întoarcă la treabă și să pierdem legătura. După o vreme, am aflat întâmplător că intuiţia mea rea fusese corectă. Colegul nostru alesese să părăsească, cu maximă discreţie, lumea care îi adusese o asemenea noţiune copleșitoare a absurdului.
În astfel de momente, când eu însumi nu mă simt prea folositor, îmi vine să strig către dumneavoastră, colegi și fraţi ai mei, că nu trebuie neapărat să fim singuri. Că e lumină în ceea ce suntem și în privilegiul de a ne exersa profesia. Că nu suntem doar un joc de domino, cu piese care cad în lanţ. Așa că scriu aici, pentru că nici eu nu am cui să-i spun, cum poate nu aveţi nici dumneavoastră. Și simt căldura privirii tale, cititorule.