Spitalul Militar Central este, cu
certitudine, un reper în peisajul urbanistic al Bucureştiului, după cum este un
reper şi pentru viaţa medicală – de la valoarea actului terapeutic, la aceea a
activităţii ştiinţifice. Într-o egală măsură, Spitalul Militar Central este
emblematic pentru calitatea intelectuală şi medicală a medicilor şi pentru
devotamentul acestora faţă de bolnav, în respectul adecvat jurământului lui
Hipocrate. Cu trecerea anilor, între cele două aspecte s-a ţesut o istorie
bogată, pe care avem datoria civică să o cunoaştem în amănuntele ei. Acum,
lucrarea Spitalul Militar Central. Statui, oameni şi întâmplări,
coordonată de dr. Florentina Ioniţă Radu
şi prof. dr. Dan Mischianu, apărută
la Editura Rao, confirmă cuvintele lui Stanley Kubrick alese ca motto: „Dacă
vrei ca viitorul să arate credibil, pune în el şi trecutul“. Fără să se vadă,
trecutul metabolizează viitorul după legi de el ştiute. Cât de credibil poate
fi viitorul fără trecut? Cu un deosebit simţ al umorului, Dan Mischianu aminteşte
că noi, „oamenii, suntem biodegradabili, numai existenţa sub forma unor statui
împiedică pentru ceva timp crunta realitate să-şi urmeze calea“. Aşa este, însă
rămâne ceva, alcătuit din faptele şi năzuinţele fiecărei zile, care se
transformă în istorie şi, departe de a se rătăci prin labirintul uitării, îşi
face locaş în mentalitatea fiecărei generaţii, trece de la una la alta prin
fuiorul tradiţiei şi, uneori, se toarce în poveşti.
Un fel de „a fost odată ca niciodată“:
medicul Johann Georg Andreas von Grünau a semnat „certificatul de naştere“ al
Spitalului Militar Central, construit pe un loc care aparţinuse Goleştilor,
înrudiţi cu neamul Racoviţă. Este important să consemnăm acest fapt, doar în
aparenţă un amănunt, pentru că Anica Racoviţă a devenit soţia lui Carol Davila.
Oana Magdalena Ciobanu îşi intitulează
simplu primul capitol („Despre noi“), din care aflăm că, la 13 septembrie1831,
zi în care se dădea lupta din Dealul Spirii, spătarul Alexandru Ghica primea
misiunea să organizeze urgent spitalul pentru oastea pământească. Era prima
instituţie de acest fel din ţara noastră, situată în cadrul Mănăstirii Mihai
Vodă, numită „lazaretul regimentului nr. 1“. În 1853, vine în ţară Carol Davila
şi domnitorul Barbu Bibescu îl numeşte medic şef al oştirii şi al Spitalului
Militar. Se apreciază că, odată cu Carol Davila, a fost iniţiată o amplă etapă
de reformă a întregului sistem, care a durat până în 1884, an în care cel căruia
îi datorăm modernizarea medicinii noastre a fost înscris spre cinstire perpetuă
în istoria medicinii româneşti. Cel mai „longeviv“ conducător al acestui spital
şi-a concentrat stăruinţele spre modernizare, spre optimizarea pregătirii
cadrelor de specialitate pentru asistenţa medicală în armată, înfiinţând şcoala
de mică chirurgie, care, peste ani, s-a transformat în şcoala naţională de
medicină şi farmacie. Din 1859, spitalul armatei primeşte numele de Spitalul
Militar Central, ceea ce dă un nou impuls procesului de modernizare. Consemnăm
doar optimizarea sistematizării secţiilor, urmată în consens cu tabloul
morbidităţii – două medicale, una chirurgicală şi una de boli venerice. După
Primul Război Mondial, denumirii de Spitalul Militar Central i se adaugă aceea
de „Regina Elisabeta“. După 1979, au fost înălţate construcţii noi, monobloc,
iar în „Casa oştirii“ din strada Cobălcescu s-a deschis Policlinica
Ministerului Forţelor Armate.
În următoarele pagini, ca într-un adevărat
tablou de familie, sunt înfăţişate portretele celor care au făcut ca numele
Spitalului Militar Central să devină renume, spre care s-au îndreptat şi se
îndreaptă speranţele celor bolnavi. Firesc, se începe cu Johann Georg Andreas
von Grünau, faimos, între altele, pentru implicarea în combaterea celebrei
ciume din vremea lui Caragea. Profesionalismul său a fost recunoscut şi în
timpul războiului ruso-turc, când este apreciat în mod deosebit în combaterea
unor epidemii, în tratarea bolilor şi adoptarea unor măsuri profilactice.
Pentru întreaga sa activitate, este considerat unul dintre pionerii organizării
serviciului medical ostăşesc şi meritele i-au fost recunoscute şi prin
acordarea cetăţenei, printr-un document semnat de principele Alexandru Dimitrie
Ghika.
O secţiune importantă a lucrării, semnată de
Adrian Ciuche, este dedicată generalului prof. dr. Carol Davila (1828–1884),
personalitate providenţială pentru medicina românească, un om fascinant,
absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Paris, unde şi-a susţinut
doctoratul cu o temă despre profilaxia sifilisului. Când prinţul Barbu Dimitrie
Ştirbei a solicitat facultăţii de medicină din Paris să desemneze un medic
pentru organizarea sistemul sanitar românesc, a fost ales Carol Davila. Prin
calităţile sale de excepţie, a impresionat favorabil pe vodă Barbu Ştirbei, nu
mai puţin pe Al. Ioan Cuza şi, mai ales, pe Carol I. Animat de dorinţa de a
face bine celor suferinzi, s-a ocupat aproape de tot ceea ce ţinea de
organizarea şi buna desfăşurare a operaţiunilor de salvare a răniţilor.
Eforturile şi dăruirea – cu timp şi peste timp – în vremuri de pace şi război
i-au fost recunoscute şi prin acordarea a numeroase ordine şi medalii: Steaua
României, Virtutea Militară, Crucea „Trecerea Dunării“. Un discipol al
profesorului Carol Davila aprecia „extrema distincţie, eleganţa şi naturalul
manierelor, farmecul conversaţiei, felul spiritual, vesel şi plin de duh în
care istorisea, ca şi bogăţia instrucţiei“. Pe toate le regăsim transfigurate
în statuia realizată de Carol Storck, situată în curtea Spitalului Militar
Central. Mai este amintit şi portretul realizat de Th. Aman. Poate mai puţini ştiu
că, în afara cunoscutului bust al lui Carol Davila, la Muzeul Naţional de Artă
al României este expusă o plachetă din ghips reprezentând profilul lui Carol
Davila, intitulată „Schiţă pentru portretul generalului Carol Davila“, operă a
lui Constantin Brâncuşi. Col. dr. Virgil Ţuican nota: „Un francez naturalizat
român este imortalizat de un român neaoş, care avea, puţin mai târziu,
împlinirea artistică în Franţa, pentru ca apoi să obţină o recunoaştere mondială.
Frumoase împliniri a două destine divergente, dar convergente benefic pentru
cultura română. O lacrimă de gând către un înaintaş celebru, gen. dr. Carol
Davila, nemuritor lângă noi şi prin geniul lui Constantin Brâncuşi“.
Înaintăm pagină cu pagină şi înţelegem
coerenţa din titlu – „Statui, oameni şi întâmplări“: faptele de zi cu zi sunt
cele care definesc omul vrednic de a fi dăltuit în piatră. Urmează un nume mai
puţin cunoscut de nespecialişti – gen. dr. Athanasie Demosthen (1845–1925),
ctitorul „şcolii de chirurgie în armata română, deschizător de drumuri în
chirurgia generală şi precursor al chirurgiei toracice din România“, al cărui
profil medical şi uman este desenat tot de Adrian Ciuche.
Un alt nume de referinţă este Zaharia
Petrescu, trimis în Rusia în 1879, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi, după
însănătoşire, a continuat să lupte, confirmând odată mai mult calităţile sale
de excepţie. Plecat din nou în Rusia, s-a făcut remarcat în campania de
combatere a epidemiei de ciumă. Atent la tot ceea ce se petrecea, şi-a notat
impresiile, pe care le-a redat în lucrarea: „Mémoire sur l’épidémie de peste du
gouvernement d’Astrakan, Russie“. Patru ani mai târziu, după ce a fost avansat
colonel, publică monumentalul tratat de o mie de pagini intitulat „Elemente de
terapeutică şi materie medicală“. Tot în acest an, este numit director la
proaspăt înfiinţatul Institut Medico-Militar. Pentru calităţile sale de bun
organizator, primind titlul de general, Zaharia Petrescu va fi numit comandant
al Spitalului, al treilea din istoria acestei instituţii la al cărei prestigiu
a contribuit, reuşind să se ridice la înălţimea mentorului său, Carol Davila.
Nu putem încheia creionarea acestei mari personalităţi fără a aminti lucrarea
„Însemnările unui medic din războiul pentru independenţă“, un fel de jurnal de
campanie în care sunt consemnate trăirile unui participant la luptele care au
dus la împlinirea acestui ideal sacru al poporului nostru.
Următoarele pagini sunt dedicate
farmacologiei şi primul „portret“ este al farmacistului Constantin Merişanu
(1864–1931). „Ca farmacist şi şef al Armatei, s-a îngrijit în primul rând de
înzestrarea cu medicamente şi materiale sanitare necesare şi a organizat
depozitele necesare“. Activitatea sa ştiinţifică este cuprinsă în cursurile de
chimie industrială şi de chimie alimentară, agricolă şi industrială. Ne
apropiem oarecum de zilele noastre şi Adrian Ciuche îl prezintă pe gen. div.
Eugen Mareş (1907–1995), creator de şcoală chirurgicală, remarcat deopotrivă
pentru activitatea clinică şi de cercetare ştiinţifică. Întâlnim apoi un alt
nume de legendă: Scarlat Longhin (1899–1979), care a lucrat ca bursier al
Armatei Române la Spitalul „Saint Louis“ şi Institutul „Pasteur“ din Alger,
specializându-se în dermatologie şi microbiologie. Dintre contribuţiile sale
este menţionat adesea tratamentul biologic al dermatomicozelor. La Spitalul
Militar Central, Scarlat Longhin a lucrat 35 de ani, timp în care a elaborat o
serie de noi metode de tratament, a descoperit seruri şi vaccinuri care l-au
înscris în istoria medicinii ca deschizător de drumuri. O statuie situată în
curtea Spitalului Militar Central îi perpetuează prezenţa.
Gen. lt. dr. Gheorghe Niculescu (1923–1995),
un om cu o disponibilitate afectivă de excepţie, dăruit cu totul activităţii
sale, a reuşit, de-a lungul a 44 de ani de carieră, performanţa de a realiza
50.000 de operaţii. Pentru meritele sale, a fost ales membru de onoare al
Academiei Române. Urmărim şirul marilor personalităţi şi consemnăm pe gen. dr.
Victor C. Anastasiu, medic aviator (1886–1972), cu valoroase contribuţii în
medicina aeronautică. Un alt nume de legendă este cel al gen. lt. dr. Iuliu Şuteu
(1921–1995), creator de şcoală chirurgicală. Ne apropiem de zilele noastre şi
cunoaştem personalitatea prof. dr. Mihai Nicolae Bînă (1942–2012), fondator al
unei şcoli de urologie şi admirat pentru „spiritul său de observaţie, blândeţea,
talentul chirurgical, hărnicia în tot ceea ce a întreprins“. Seria iluştrilor
medici militari se încheie cu gen. lt. prof. dr. Şerban Marinescu (1947–2010),
care a condus Clinica ATI, „unul dintre ultimii «cavaleri templieri» ai generaţiei
de medici de după al Doilea Război Mondial“.
Ultima parte a albumului este dedicată artiştilor
care şi-au dedicat talentul imortalizării celor vrednici de o asemenea
cinstire: Marius Butunoiu, Teodor Zamfirescu, Teodor Burcă, Dumitru Măţăuanu,
Gheorghe Tudor, Ioan C. Dumitru Bârlad, Ioan Ladea.
Închidem cartea cu sentimentul că ne-am
îmbogăţit nu doar cu noi cunoştinţe de istoria medicinii, ci şi cu un plus de
suflet; asta şi pentru că stilul lucrării este unul simplu, prietenesc, fără
mulţi termeni de specialitate, care să îngreuneze înţelegerea. Da, întâmplările
definesc oamenii, le modelează caracterul, îi impun în conştiinţa vremii şi rămân
prezenţe binefăcătoare, a căror amintire este mângâiată de trecerea timpului.
Chipul în piatră le conferă puterea dăinuirii, privirile lor sunt un memento
peste ani şi un îndemn de a le urma pilda. Aşa se şi întâmplă, şi asta poate fi
confirmat de toţi cei care, bolnavi fiind, au fost îngrijiţi cu profesionalism şi
devotament, purtând în suflete recunoştinţa faţă de cei care le-au redat sănătatea
şi încrederea în ei înşişi şi în semeni. Citind, descoperim că există ceva
anume, ca un „dat“ al tradiţiei, care nu îngăduie să te comporţi sub
altitudinea profesională, intelectuală şi morală a înaintaşilor.