Realitatea este întotdeauna amprentată de
calitatea factorilor decizionali, care pot înţelege sau nu fenomenul pe care îl
gestionează. Un constructor înţelept nu se apucă să construiască o casă fără un
plan. La noi, după 1989, deciziile au fost luate conjunctural, în funcţie de
cotiturile drumului. Nu am avut un plan sistematic a ceea ce trebuie să facem.
În al doilea rând, dată fiind suprasemnificarea gândirii politice şi
marginalizarea gândirii profesioniste, cu excluderea treptată a profesioniştilor
în organizare sanitară de la luarea deciziilor în domeniu, s-a ajuns ca asistenţa
sanitară românească să aibă la bază doar principii economice şi aproape deloc
principii medicale. Or, asistenţa sanitară are alte obiective decât cele
economice directe, iar rezultatele ei pot fi susţinute, dar nu cuantificate
financiar. Acestea sunt principalele pârghii prin care am ajuns unde suntem.
Dar de fapt, unde suntem? La nivelul reţelei de bază, privatizarea a fost făcută
în totalitate, dar cu trei mari deficienţe. Întâi, cabinetele care s-au vândut
ieftin, se vând acum la preţuri prohibitive pentru imensa majoritate a începătorilor.
Dacă principiul de promovare a medicilor din reţeaua primară va fi punga începătorului,
putem să-i plângem de milă viitorimii. Este necesară o regulă de control al
acestor lucruri. În al doilea rând, nu este gândit modul de coordonare
metodologică a calităţii actului medical, şi nici afilierea metodologică şi de
circuit a bolnavilor între cabinetele private şi spitalele comunitare, plus
spitalele private. În al treilea rând, statul nu se poate dezice de rolul său
de garant al sănătăţii populaţiei, ceea ce înseamnă politici sanitare. În
cadrul politicilor sanitare, reţeaua de bază este esenţială. Subsistemul
acestei funcţionări nu este nici el gândit. Spitalele şi ambulatoriile de
specialitate se înmulţesc, preluând din sarcina celor comunitare (foste de
stat) şi acesta este un aspect pozitiv. Dar nu este reglementată corect pentru
ambele tipuri de asistenţă medicală (publică şi privată) relaţia dintre ele şi
cea cu CAS. În actualele reglementări, reţeaua publică este net dezavantajată,
ori ea duce greul asistenţei sanitare. Asistenţa spitalicească a fost comasată
în holdinguri spitaliceşti şi trecută în proprietatea comunităţilor locale. Dar
şi aceasta a fost făcută la grămadă, într-o gândire egalizatoare de tip
comunist. Nu se înţelege că egalizarea sub orice formă şi în orice domeniu este
în final falimentară. Nu poţi băga în aceeaşi oală centrele de excelenţă cu
spitalele de duzină, sunt două categorii diferite cărora trebuie să le oferi
reguli generale comune, dar şi reguli specifice diferite. Pe de altă parte, o
bază clinică pentru învăţământul universitar medical nu poate sta la cheremul
hotărârilor unor consilieri municipali… Avem trei categorii de spitale publice
care trebuie să primească, pe lângă regulile generale, trei criterii specifice
de funcţionare şi de garanţie a bunei lor funcţionări.
O lipsă gravă
a actualului sistem sanitar românesc este coordonarea metodologică a actului
medical. Există o diferenţă reală de competenţe între o secţie clinică, bază de
învăţământ, o secţie clinică judeţeană şi o secţie clinică dintr-un orăşel.
Coordonarea sistemică e diferită de controlul şi conducerea piramidală. O
asistenţă sanitară optimă nu poate fi decât sistemică, dar aceasta presupune
coordonare. La ora actuală, toate entităţile sunt rupte unele de altele, fără
nicio regulă de coordonare unitară. Într-un judeţ există, de exemplu, cinci secţii
de psihiatrie aparţinând unor comunităţi diverse, secţii fără nicio legătură
metodologică între ele. Cum se poate aplica o politică sanitară psihiatrică în
acest fel? Cine coordonează şi verifică totuşi calitatea actului medical
psihiatric în acest caz? Toate aceste lipsuri trebuie regândite, nepierzând din
vedere niciun moment ideea de sistem. Aceste secţii disparate sunt administrate
de o primărie care ia decizii în probleme pe care nu le înţelege. Doar unele
primării au în Consiliu ori în structurile de conducere medici (pe care i-a
tentat politica). Este atunci absolut necesară interpunerea între primării şi
spitale a unei comisii de profesionişti, a unui consiliu medical, care să răspundă
la cererile locale ale necesităţilor generale şi specifice de asistenţă sanitară,
dar care să fie capabile să transforme cererea necesităţilor comunităţii locale
în decizii cu conţinut profesionist. Sunt necesare consilii medicale judeţene şi
municipale pentru a da unitate sistemică asistenţei sanitare. Iar din ele
trebuie să facă parte reprezentanţi ai tuturor specialităţilor. La nivel de
spitale comasate, unde au intrat spitale de specialitate având mai multe secţii,
ele trebuie să formeze o unitate funcţională, care să îşi poată asuma şi
sarcini coerente faţă de patologia specifică. Niciunul din cele 10 principii
ale organizării unui sistem sanitar nu se regăseşte în actualul (ne)concept al
asistenţei sanitare româneşti. Or, ele sunt legităţi, iar nu păreri de delegaţi
aleşi de scara blocului. Sunt câteva din cele mai importante aspecte care
trebuie regândite la nivel general de sistem şi funcţionare a sistemului, la
nivel de amănunte organizatorice şi funcţionale locale punctual. Aceste aspecte
nu neagă sensul direcţiei reformei iniţiate, dar subliniază erorile făcute în
implementarea direcţiei şi necesitatea corectării lor.