L-am cunoscut pe doctorul Ionuţ Bârsan (medic primar chirurg la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni“) în împrejurări din cele care-ţi arată o coamă de deal, fără să-ţi promită că puterile te vor duce peste ea. Despre minunaţii prieteni care mi l-au scos în cale, nu e locul să vorbesc aici.

    Nu pot invoca avantajul unei vechi cunoştinţe, nici pe acela al unei îndelungate scrutări a oamenilor, care te fereşte de categorisiri greşite, de entuziasme facile, de toate capcanele largheţii sentimentale. Doar pe acela al momentelor clare, o fericire, cu toată presiunea ce te apasă, când îi vezi pe aceia pe care poţi conta limpede despărţiţi de oricare ceilalţi. Întâlnirea mea cu domnul doctor a traversat un asemenea moment, arătându-mi măsura omeniei profesioniste. Am simţit, cu bucurie, că, oricât s-ar fi tocit devotamentul, modestia, blândeţea cuvântului potrivit într-o breaslă intrată, de ceva vreme, în gura rea a unei lumi pretenţioase, sunt pasionaţi ai ei pentru care sala de operaţii e felul lor de-a fi oameni. Nu de succes, ci de mâna întâi. Ce mare lucru, când bemolii, în orice

    Îi datorez, doctorului Bârsan, nu doar o bună lecţie de viaţă (vreau să cred, cu happy end), o demonstraţie de virtuozitate medicală şi de dăruire umană, ci şi destule răstimpuri frumoase, în umbra vreunei discuţii despre muzica de ieri şi de azi, despre coruri şi amintiri, teatru, vârste, îndoieli, speranţe. Duse cu aceeaşi pasiune şi eleganţă.

    Acestor destăinuiri piezişe, lăsând să se prelingă doar spuma din paharul, de băut până la fund, care a fost, le adaug, de aceea, cu toată căldura şi recunoştinţa, tandre, mulţumirile mele!