Acum
mulți, mulți ani, atât de mulți încât se numără vieți prin
ei, aveam o mânză murgă. Era la ceas de crepuscul, când ne-a
trezit tata, în frigul dimineții, să venim să vedem minunea
nașterii. Ghemotocul s-a desțelenit din plasele facerii. S-a
ridicat șovăielnic în patru, în respirațiile noastre proptite.
Și s-a dus la țâța iepei. Mirosea a fân, a grajd, a răsărit de
soare. I-am spus Lizuca. Fiecărui animal nobil din curte îi dădeam
un nume în acel ev, înainte de nașterea lumii. Mai puțin
driganelor, porcilor, găinilor și mâței negre care dispărea,
seară de seară, sub mașina de gătit. Ne-a picat drag de ea și
până și tata, crescătorul de cai rece, calculat și cazon, ne
trezeam că mai scoate din chimir câte o bucată de măr pe care i-o
dădea cu o așchie de zâmbet în colțul gurii. Iară noi, băieții,
o alintam. Rânitul grajdurilor devenise o ocupație concurențială,
cine nimerea la cai era considerat norocos pentru că, între două
lopeți și o mătură, mai apuca s-o mângâie pe greabăn, după
urechi, s-o ia în brațe ca pe-un camarad de rai. Lizuca s-a ridicat
spre mânzie mai lent decât alți mânji, era minionă, delicată și
de-un spirit zănatec, aidoma nouă. Seara, când se trăgea ciurda
înapoi, stăteam în capul satului c-o joardă de salcă și-un
codru de pâine și-o așteptam, tiptil, să vină.
Dar
apoi s-a lovit. Într-un șanț de irigații. N-am să uit cum îi
arăta piciorul la asfințit, zdrelit, însângerat la genunchi, plin
de bruji de glod. Și privirea speriată, crupa șchiopătândă.
Pentru un cal, rana piciorului înseamnă moarte. Când l-am văzut
pe tata încruntat, cu lacrima bură pe ochi, ne-am panicat. Dar nu
s-a lăsat. S-a dus în cămară, a găsit niște apă oxigenată,
niște creste de slănină. A fiert niște ștergare de in. S-a dus
în magazie și-a făurit un șnur de piele dintr-un căpăstru vechi
și-o cămașă. I-a bandajat genunchiul Lizucăi, care stătea
cuminte, tremurând în staul. Ne uitam cu ochii cât o eclipsă de
Lună la el. „E treaba voastră acum“, ne-a zis. Zi de zi, mai
apoi, am îngrijit-o pe mânza noastră murgă, a cărei tristețe
umplea ambra după-amiezilor când ne întorceam de la câmp. Din
sticluța de rivanol scoteam zeama sângerie cu care îi mângâiam
crusta infectată și-apoi o bandajam, îi legam crupa cu grijă și-i
puneam protecția de piele la loc. Curățam grajdul cu furie, l-am
dat cu var, schimbam paiele de două ori pe zi. Să nu mori, Lizuca.
Nu muri! Veterinarul s-a uitat sceptic. Mai bine o scutiți de-o
suferință, ne-a sfătuit. Și noi, nu. În vara aceea, am
îngrijit-o ca pe un copil, ca pe un părinte, ca pe un frate și o
soră. O țesălam, îi împleteam coama, îi dădeam curaj. Treptat,
rana s-a închis. Într-o zi am scos-o în curte, a pășit cu
sfială, îi era frică să calce pe piciorul beteag. Tata a luat
biciul și i-a dat un șfichi scurt, și-a zbughit-o Lizuca dintr-o
dată de-ți venea să țipi de bucurie. După moartea lui, acum 22
de ani, ea a fost ultima pe care am dat-o din curte. Unei vecine.
Rămăsese de-o frumusețe rară și pe crupa stângă, fix deasupra
genunchiului, avea un inel alb, acolo unde-i stătuse, strâns,
șnurul de la bandaj.
Înainte
să ajung să îngrijesc oameni, înainte să iau calea școlii și a
cărților grele, înainte să devin „domn de la oraș“, mi-am
crestat mintea cu trăiri și povești simple. Și mi-aduc, periodic,
aminte de unele dintre ele în timp ce cutreier. Acest cutreierat mă
duce prin vieți de oameni, prin saloane de spital, prin dormitoare
și sufragerii de case. Mocnelile mele sunt numeroase, și multe vin
din afara spoiului de educație academică pe care l-am căpătat. Și
deunăzi, când m-am aflat la un spital din Capitală, în compania
unei doamne cu un zâmbet de aur și-un diagnostic de plumb, mi-am
adus aminte de Lizuca. Mi-am adus aminte de Lizuca în timp ce mi-am
tras un scaun pe care mi-a fost rușine să mă așez, era uns în
toate urdorile firii, în timp ce mă uitam la cele două paturi de
lângă, unul cu cearșaf rupt și celălalt cu lințoliu pătat cu
sânge, plasmă și rivanol. De fapt, rivanolul mi-a urcat, abrupt,
amintirea. M-am uitat pieziș la asistentele care veniseră să
schimbe tura, complet mioape la detaliile de decor. M-am uitat pieziș
la rezidenții care n-au dat bună seara când au intrat să-i spună
unei alte doamne că mâine face un CT și ar fi bine să se abțină
de la mâncare. Dar momentul de urlet autentic a venit când pacienta
mea s-a urnit, cu greu, să caute în dulăpiorul din dreapta patului
o hârtie pe care să-mi scrie numărul de telefon. Înăuntru,
alandala, erau bancnote de cinci și de zece lei. Știam pentru ce
sunt. Le știam destinația. Și mintea mi-a luat-o din nou razna
prin amintiri, către Filippa, infirmiera din Rieti pe care-am
cunoscut-o de curând, venită s-o aline pe una din
supraviețuitoarele cutremurului din Amatrice. Un vulcan de blândețe,
zâmbet și bun-simț. Mi-am imaginat-o pe Filippa în ambientul meu
prezent. Mi-am imaginat cum i s-ar fi schimbat fața la vederea unei
bancnote. Jena. Dezgustul. Rușinea. Toate funcții firești,
fiziologice ale glandei morale, atrofiate la noi.
Suntem
doctori. Tratăm oameni. Unde ne e umanitatea? Sunt momente când
medicina pe care-o practicăm n-ar fi demnă nici de un animal,
darămite de un om. Unde ne e bunul-simț? Unde ne e menirea? Când
ne-a murit spiritul blajin, când s-a transformat în piaza-rea pe
care-o aruncăm, în dispreț, necăjiților pe un pat de suferință?
Bănuim – bănuiți voi măcar câtă durere adăugată la boală e
experiența traumatică de spital, în România zilelor noastre?
Bănuiți cât de gri am ajuns? Noi am putut vărui un grajd și voi
nu puteți vărui o secție? Cât de scump o fi să cumperi
cearșafuri noi? Ce mare inițiativă o fi să păstrezi curățenia,
să-ți aduci aminte că te afli într-o casă a sănătății?
Nu
doar că omul sfințește locul. Omul e cel care-l primenește. Poți
să tratezi și într-un cort, cât timp ți-ai păstrat cortul
curat. Prea mulți dintre noi ne-am domnit, prea ni s-au tocit
reflexele native și ne așteptăm că spălatul podinelor e treabă
de paria.
Am
să știu că Sănătatea s-a schimbat în România în ziua în
care, în orice salon de spital, am să văd cearșafuri albe
impecabile, perne care să nu mustească a jeg și vechile principii
instituite de Davila, de Cantacuzino, de acei oameni minunați care
ne-au scos din neguri, resurecte.
