Pentru unii dintre cunoscuţi, mai ales dintre aceia care, din binecuvântate pricini, au hotărât că viaţa în doi (bipezi) este mai profitabilă (profesional), câinii și pisicile le-au devenit copii și fiinţe supuse unei venerări de-a dreptul mitologice.

Dacă aș avea timp și interes, poate că aș scrie o carte despre relaţia medicilor cu animalele de companie. În multe rânduri am întâlnit referiri la iubirea pe care vechi universitari din vremuri apuse și-o declarau faţă de câinii și pisicile lor.

Mulţi s-au fotografiat cu patrupedele și chiar au declarat că le preţuiesc mai mult decât pe bipezi, faţă de care nu manifestau o așa de mare pasiune, contrar sau, poate, din cauza convieţuirii cu aceștia, mai ales în momentele lor nu tocmai fericite din existenţa pământeană.

În Spitalul din Tecuci, pe vremea când încă îmi mai purtam trupul învelit în halate albe (și, la vreme rece, înveșmântat în cele de molton), o doamnă doctor, ce-i drept pricepută în ale medicinei, dar cu care și puteai să povestești despre multe altele, iubea în așa măsură câinii, încât la ușa cabinetului său era o haită ce putea rivaliza cu oricare producţie documentară vizionabilă pe Animal Planet.

Nu era delicatesă pe care să n-o fi încercat maidanezii sanitari, după cum nu era om care să nu se înspăimânte atunci când încerca să i se adreseze doamnei doctor.

Mâţa de la Chirurgie

Nu de puţine ori, după consultul de medicină internă urma și cel de chirurgie. Perfect justificat, ar spune oricine. Ba chiar extrem de în trend: second opinion. Însă, în câteva rânduri, din ceea ce îmi amintesc, tulburările gastrointestinale erau dublate și de leziuni ale gambelor. Simţeau ceva javrele în aerul respirabil din jurul sărmanilor pacienţi de-și încercau colţii pe moletele acestora!

Mai nostim a fost episodul în care, după ce a observat că prea multe rozătoare traversează saloanele și camera de gardă din Secţia Chirurgie, șeful secţiei, dr. Constantin Teodorescu, într-o dimineaţă, îi cere asistentului-șef să-i fie trimisă în cabinet infirmiera din triaj.

Speriată, chiar și la vârsta când nimic nu ar mai fi de natură să-i producă palpitaţii, ciocănind ușor în tocul ușii, rămâne spăsită în faţa intrării:

– M-aţi chemat, domnu’ doctor!?
– Doamna Mitrofan, într-o oră te aștept cu o pisică aici!
– Păi de unde, domnu’ doctor!?
– Doamna Mitrofan, mata mai vrei să fii în serviciu?
– Daaa, domnu’ doctor! Acuma vin cu pisica!

Nu știu de unde a inventat-o, dar știu că, în dimineţile următoare, la raportul de gardă, toţi ne mușcam limba când pisica sărea pe birou și își ștergea coada de nasul doctorului Teodorescu. Și el, părând concentrat asupra discuţiilor, o deplasa încet, cu dosul palmei, până ce mâţa ajungea jos, pe covor.

Tot dinspre chirurgie vine și următoarea întâmplare. Pe când eram student și îmi petreceam fiece moment liber într-una dintre clinicile chirurgicale ieșene, am rămas cu gura deschisă, ca un ogar în plină vară, când l-am văzut pe ditamai profesorul cum își însoţea, de lesă, ditamai animalul, taman prin sălile de operaţie, curios să vadă ce mai operează lumea în gardă.

Și dacă aţi ști de câte ori mi-o luasem, tocmai de la ’mnealui, când mă surprindea în nu-știu-ce ipostază care i se părea neconformă spaţiului pe care-l traversam!

Bucuria intelectuală

Însă, poate cea mai povestibilă dintre întâmplările care au în scenă, deopotrivă, oameni și șoareci, pardon, câini este cea pe care mă pregătesc să v-o împărtășesc. Eram proaspăt student medicinist.

Tânjeam, fiecare dintre boboci, să simţim ceva tare și lung în pat. Și nu prea aveam cum să ne procurăm acea senzaţie dătătoare de bucurie (intelectuală). Salvarea a venit de la un coleg (religios, cum altfel!?). Știa el cum să ne fericească. Dacă nu el, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?

Evident că așa a gândit când și-a pus în minte să-și ajute colegii. Ce mai tura-vura, s-a dus la una dintre mânăstirile moldave, unde avea el un stareţ mai combinator, cum am spune în limbajul studenţesc de astăzi, și, fără a o mai lungi, a venit în cămin doldora de cranii și de oase.

Nu știam noi prea multă chirilică, dar cât ne trebuia să citim pe acele tigve numele și anii în care și-au dat obștescul sfârșit ditamai arhimandriţii!? Nu știu dacă le-a stat capul în poala vreunei femei în tinereţile lor, fie-le iertate păcatele juneţii, dar în viaţa (fizică) de apoi, unii au nimerit în braţele celor mai râvnite colege de-ale noastre.

Perforat de haita de câini

Să revin la ceea ce voiam să vă povestesc. Nu doar Complexul Codrescu trebuia aprovizionat cu material didactic, ci și Complexul 1 Mai! Așa că, fără a mai aștepta venirea unei noi zile, amicul cu pricina a purces la drum, cu două sacoșe doldora de relicve.

N-a apucat să facă 50 de pași că s-a și trezit înconjurat de haita de câini ce-și făcea veacul în jurul unor hale dezafectate din apropierea căminelor noastre.

Perforat bine, l-am dus la Urgenţă. De-a doua zi a și început tratamentul antirabic. Deloc simplu, și, mai ales, traumatizant, dat fiind că, pentru binele pe care s-a arătat dispus să ni-l facă, a suportat puzderie de înţepături în zona ombilicului și nu numai...

Dacă aș sta să vă istorisesc și continuarea poveștii, mă tem că v-aș înspăimânta și, cum nu-i acesta rostul prezentelor rânduri, vă las măcar cu un zâmbet pe buze.

Citiți și: Epidemia de singurătate din pandemia de COVID-19