Două chestiuni, creangă dintr-una, îmi stau
în minte în ultima vreme. Primo: mi-am exprimat public revolta față de
recentele pulsiuni teocratice ale României, țară care – în lipsă de altceva mai
bun – e guvernată cu fața la icoane și gândul la moaște. Propunerile de
modificare a constituției privind definiția familiei au trecut ca prin brânză,
parlamentar vorbind. De ce? Pentru că niște cetățeni s-au coalizat și au propus
că, de vreme ce sunt mulți, pot decide ce înseamnă familie, dar mai degrabă ce
nu e. Mândră-i mulțimea, dar mare-i cârmaciul? Ce treabă are societatea să
limiteze definiția „familiei” la o formă ermetică entitar și identitar,
străpunsă de taina căsătoriei, dar nimic în plus? Ipocrizia evlavioasă a
prelaților, dublată de hulpăvia ecumenismului, s-a izbit ca talazul de
indiferența tuturor celorlalți. Adică noi. Când vine vorba de incluziune, de
toleranță, de proactivitate, de intervenție în treburile cetății, comunitatea
medicală (și nu e singura, nici psihologii nu sunt cu mult mai breji) trăiește
sub propriile apăsări. Cât să-i mai pese de restul?
Să luăm, spre începere, chestiunea
homosexualității. Memoria nu mă înșală când mi-aduc aminte de primele mele
polemici cu onorați profesori de la UMF „Carol Davila” privind „cestiunea”
minorităților sexuale. Stimabila-mi magistră în ale pedopsihiatriei insista, cu
verb și vâltoare, că această „abominație” e sursă veșnică de contagiune, dar și
o pantă alunecoasă spre alte parafilii. Căci, dacă „legalizăm” parapraxia
poporanismului (ghici ghicitoare ce-i), ce-ar putea urma? Zoofilie la liber?
Pedofilie? Sfântă indignare!
Drept urmare, folclorul și-a păstrat cald
cuib în mintea doctorului fabricat în România, fie el și deschis la alte
lumi, alte meleaguri, dar asta doar când merge-n drum spre acolo. Căci înapoi
la el, la el acasă, cântă cum zice satul. Aidoma armatei, noi nu știm, spre
exemplu, câți medici gay sunt în România, care e statutul lor și dac-or fi
cumva discriminați. Când punem coiful și aripa de înger și-o ardem în salvări,
trebuie că respectivii n-au brumă de devianță prin colțuni. Ai neamului sunt,
iar neamu-i ortodox. N-ai să vezi vreun doctor erou și gay în același timp.
Niciodată, în istoria-i sfertoseculară
recentă, nu s-a putut pronunța Colegiul Medicilor din România cu privire la
această realitate simplă: homosexualitatea nu e o boală, e o variantă
biologică, psihologică și socială a normalității. Una cu care te naști, cam
cum te naști cu destin de alopecie, pistrui sau ochi albaștri. Dar această
pudoare dublată de fantezie medievală a făcut ca forul nostru superior, discret
cum e, să nu se bage în fondul și fundul problemei. Și asta deoarece, cum o
spunea un fost ministru al sănătății într-o discuție avută mai an, „multe
lucruri am făcut noi în reforma sănătății cu ajutorul Bisericii. Fără acordul
lor, suntem praf”.
Secundo, lucrurile se încurcă macabru când
vine vorba de universul fluidității de gen. Aici, numărul medicilor minim
informați e mai mic decât lunile anului, lucru pe care am putut să-l constat
anul trecut, la o întâlnire a Asociației pentru Medicina Sexualității din
România, când am discutat un astfel de caz, pe care-l păstorea o colegă
psihanalist, în speță acela al unui copil transgender.
Acolo unde toată lumea merge, treptat, spre
depatologizare, facilitarea de acces spre servicii, renunțarea la terapii
„conversive”, creșterea incluziunii sociale și alte lucruri, toate familie cu
bunul-simț, România tace și-și face cruci. Nu știm câți transgenderi trăiesc pe
meleagurile noastre. Pot fi sute, pot fi mii. Numărul lor îndesește, pe
nedrept, rândurile populației psihiatrice, unde, iarăși pe nedrept, sunt
tratați pentru afecțiuni comorbide, prevenibile, cum ar fi depresia,
anxietatea, fobii sociale și specifice. Statul le scuipă semințe în cap,
dimpreună cu Biserica, această mamă matrioșcă a sufletelor noastre, care le dă
de ales fie să intre în rândul lumii și să accepte că sunt bolnavi (ceea ce nu
sunt, dar devin), fie să ardă în focurile iadului, dimpreună cu toți semenii
lor.
Protocoalele noastre privind sănătatea
comunității transgender din România sunt, în cel mai bun caz, proaste. De fapt,
nu sunt. Colegiul, asociațiile profesionale, noi ăștia care încă n-am plecat
brambura, deci practicăm medicina în România, toți se feresc ca dracul de
tămâie de această chestiune. Între timp, oamenii își comandă hormoni de pe
Internet. Fac tranziție pe scheme de le găsesc pe motoare de căutare sau
împrumută de la prieteni. Își asumă riscuri, unele dintre ele letale, într-un
microcosm paralel cu „medicina” noastră. Își găsesc câțiva doctori care,
dincolo de bune practici, uneori în plin malpraxis, le dau sfaturi sau le scriu
rețete pentru tot ce înseamnă tranziție hormonală masculin/feminin sau invers.
Se susțin mai mult unul pe celălalt. Când vine vremea să facă tranziția
juridică, începe Golgota umilinței, cu expertize și contraexpertize. Fapt e că
foarte puține dosare ajung vreodată în rezoluție. De chirurgie nici nu mai
vorbesc, c-ar însemna să aduc aminte de un caz de-al doctorului Lascăr, intrat
în istorie, dar și de-un altul, mai recent, de la spitalul de chirurgie
plastică (și de arși în același timp), toate făcute prin găurile plasei
legislative. Care plasă legislativă, după cum rezultă, se face pe bază de
plebiscit și coalizare. O coaliție de nărozi, dar nu contează! O coaliție,
totuși, acolo unde medicii sunt o adunătură sau cel mult o rețea de
singurătăți.
Piața zvonurilor spune că, după modificarea
Constituției, actualul guvern intenționează să facă un „referendum” privind
reglementarea parteneriatului civil în rândul minorităților sexuale. Cam pe la
toamnă. Să vezi atunci tunete și vuiete, cum se vor înfoia toate matracucele
neamului! Iară noi, medicii, nu suntem cu nimic deasupra. Consimțim, în
nesimțire și apatie, că mai nou unele adevăruri, unele pentru care alții au
muncit din greu, cu greu și împotriva ignoranței, să revină la o stare în care
gloata face legea, în care o mie de minți în întuneric fac, aritmetic, mai mult
decât una luminată. Unde e Colegiul? Unde sunt endocrinologii, să aibă grijă de
pacienții lor? Unde sunt pediatrii? Unde sunt societățile profesionale?
Răspunsul meu sur e: majoritatea plimbă discul și organizează șezători.
Medicina nu e politică. Sănătatea nu e rezultatul unui vot între oi îmbrăcate
în haine de oaie. Suntem obligați moral să ne respectăm jurământul, menirea
hipocratică, suntem datori să stăm lângă pacienții noștri, dar și alături de
cei care sunt victimizați, stigmatizați, aruncați la colțul conversației de
pălmași infatuați de o restaurație talibană, una care n-are loc de seamăn, câtă
vreme seamănul nu e cu cruce la gât și cu pomana în altar.