Săptămâna trecută, pe unul dintre trotuarele
din apropierea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, s-a întâmplat o minune.
Sute de studenţi medicinişti au petrecut o oră în ploaie din dorinţa de a salva
Institutul Cantacuzino. Porniţi de pe Facebook şi încercând să imite modelul mişcării
„Uniţi salvăm“, studenţii au ieşit în stradă pentru o idee, nu pentru locuri în
cămine sau burse mai mari. În ciuda vremii duşmănoase, puterea poveştii
Institutului Cantacuzino i-a scos în stradă şi i-a ţinut acolo. Cât de mult
romantism a existat în acest protest şi cât realism? Şi cât de mult ştiau
studenţii despre adevărata poveste a Institutului?
Ioana
Georgescu are 20 de ani, glas de copil şi privire de om mare. E în anul doi la
Medicină Generală, într-una dintre cele patru serii care au avut anul acesta
cursuri la Institutul Cantacuzino. În iarnă au stat în frig chiar şi câte patru
ore neîntrerupt, blindaţi cu căciuli, mănuşi şi fulare, încălzindu-se la lămpile
de gaz folosite pentru experimente. „Iar profesorii noştri fac asta chiar şi
câte zece ore pe zi“, îmi spune revoltată. Frigul şi lipsa materialelor de
lucru au fost pentru studenţi semnele cele mai evidente ale declinului
Institutului. În urmă cu o lună, Ioana a discutat cu trei dintre colegele ei şi
au hotărât împreună că „lucrurile nu mai merg aşa, trebuie să facem ceva“.
Aveau
în minte deznodământul alegerilor din noiembrie 2014, astfel că s-au gândit să
înceapă de pe Facebook. La 27 februarie au iniţiat pagina „NU desfiinţării
Institutului Cantacuzino“. Au notat în descriere tot ce ştiau despre problemele
Institutului şi au început să îşi popularizeze cauza, invitându-şi mai întâi
prietenii virtuali să li se alăture. Pagina a strâns, în numai câteva săptămâni,
peste 10.000 de like-uri. Medici, asistenţi, profesori, jurnalişti, scriitori,
oameni cu felurite profesii şi preocupări şi-au exprimat, deocamdată doar
virtual, solidaritatea cu începutul protestatar al studenţilor. Dar Ioana şi
colegii ei ştiau că nu e suficient pentru ca problemele Institutului să fie
puse pe tapet.
În
prima săptămână din martie 2015, un grup de 25 de medicinişti, toţi din anul
II, au început să pună la cale un protest liniştit, fără scandări, „fără
lozinci anti-orice“, care să vină în completarea protestelor iniţiate deja de
angajaţii de la Cantacuzino cu trei săptămâni înainte. Pentru organizare i-au
cerut ajutorul profesorului Mircea Ioan Popa, coordonatorul cercului de
microbiologie. Au obţinut aprobare de la Primărie. S-au pregătit cu pancarte şi
cu simboluri tricolore. Şi au sperat că like-urile de pe pagina de Facebook se
vor transforma într-un protest în carne şi oase suficient de numeroase.
Sâmbăta
trecută, la ora 15,10, curtea Institutului era aproape goală. Cer înnorat peste
cele şase-şapte persoane, liderul sindical printre ele, care discutau despre
problemele salariale ale angajaţilor. Şi despre cât de greu este să îi strângi
pe oameni într-o mişcare de protest: „Ăla eu, ăla eu, dar când e de luat măsuri,
devenim comozi. Nu ne mai asumăm nimic, nu vedeţi?“. De trei săptămâni, cercetătorii
de la Institutul Cantacuzino şi-au întrerupt activitatea. Nu şi-au mai primit
salariile din decembrie 2014. Până acum, negocierile cu delegaţii Ministerului
Sănătăţii şi ai Educaţiei au dat greş.
Protestul
studenţilor era anunţat pentru 15,30. 170 de oameni apăsaseră butonul Facebook
prin care promiteau că vor fi prezenţi. Şi, treptat, au început să apară. În
grupuri mari, venind de la metrou sau coborând direct din amfiteatrul
Institutului. În curte, au început să apară halatele albe de prin ghiozdane,
steaguri, pancarte. Coorganizatorii au purtat pe braţ banderole subţiri,
tricolore. Multe din mesajele afişate (şi cele virtuale, şi cele fizice) se
refereau la valorile şi tradiţiile româneşti, la protejarea patrimoniului, la
„mândria naţională“. Pe un banner uriaş, care a dominat vizual protestul,
scria: „Apărăm valorile şi tradiţia Institutului Cantacuzino“.
O
fată micuţă, cu părul foarte lung, stătea înfăşurată într-un drapel decorat cu
vreo cinci steme. Îi ţinea loc de pelerină ca unui suporter de pe stadion.
Tricolorul era peste tot şi în toate formele. Atunci când e purtat de tineri,
tricolorul nu are nimic din ridicolul sau ipocrizia specifică manifestărilor
politice. Iar protestul din faţa Institutului Cantacuzino nu a avut niciun
element politic. Dar naţionalismul afişat, şi în stradă dar şi în clipurile
postate ulterior pe YouTube, a avut unele tuşe de o grosime stranie.
Posibil,
doar un accident, căci Cristina Răuţă, studentă medicinistă, mi-a explicat
foarte realist cum vrea să schimbe ceva în ţara ei şi atunci „începem cu ceea
ce ne afectează în mod direct“.
Am
stat de vorbă cu mulţi studenţi-protestatari. Irina, Livia, Maria şi Magda sunt
colege de an, de serie şi de protest. Când le-am întrebat de ce au venit, au
început să se fâstâcească: „Păi, nu ştim de ce am venit. Adică ştim, dar nu ştim
cum să explicăm de ce am venit“. Apoi îşi fac curaj: „Ştiam că Institutul are
probleme mai demult. Şi cursurile le-am făcut cam în frig şi fără căldură“,
spune Livia cu palton de Scufiţă Roşie
protestatară. „Şi în frig şi fără căldură? Oau“, o tachinează Maria. Dar
amândouă spun că experienţa lor directă cu condiţiile de lucru de la Institut a
fost principala motivaţie pentru organizarea protestului. Şi au vrut să le fie
alături profesorilor din catedra de microbiologie: „Nişte oameni grozavi,
extrem de dedicaţi. Cred că e cea mai dedicată catedră din toate cele întâlnite
până acum. Aşa că, sincer, orice putem să facem pentru ei cred că vom face. Ei
fac tot ce pot ca să ne pună la dispoziţie materiale, au cumpărat din banii lor
şi proiectoare şi scaune, o grămadă de lucruri“, spune Maria. „E minimum de
efort, măcar atât să facem pentru ei“, întăreşte Irina. „În primul rând, vrem să
fim auziţi. Mulţi nu ştiu ce probleme are Institutul Cantacuzino, nu ştiu nimic
despre Institut. Vrem să se ştie că se întâmplă, că se închid instituţii
vitale.“
Ultima
afirmaţie a Irinei nu este însă precisă. Institutul Cantacuzino este în ultimii
zece ani una dintre cele mai mediatizate instituţii din România – din păcate,
de cele mai multe ori, pentru situaţiile de criză în care a fost catapultat de
un management defectuos, o subfinanţare gravă şi un dezinteres al oficialilor
guvernamentali din toate partidele care au condus, rând pe rând, România
ultimelor decenii. Ziarele au scris sute de pagini despre situaţia
Institutului, televiziunile au alocat zeci de ore de ştiri şi emisiuni în care
soarta acestui institut a fost discutată. Dar degeaba. Şi prea târziu. Încă din
2003, aşadar în urmă cu 12 ani, liniile de producţie a vaccinurilor au început
să fie închise. Din cele zece vaccinuri obligatorii în România, Institutul ar
mai putea produce astăzi doar unul, cel antituberculoză (BCG), în cazul
celorlalte „know-how-ul“ Institutului şi tehnologia sa fiind complet depăşite
pentru actualele standarde europene. Nici în cazul vaccinului antigripal
componenta de producţie a Institutului nu a performat prea bine, ultimul
scandal datând din 2014, când Institutul a produs un vaccin care nu respecta
criteriile de siguranţă impuse de regulile UE.
Dar
originea problemelor nu provine exclusiv din perioada post-1989. „Cu cel puţin
20 de ani înainte de 1989 a existat acea politică de închidere a României: s-au
blocat atunci toate importurile şi accesul la informaţie şi astfel s-a ajuns la
un decalaj tehnologic cu care s-a intrat în 1990“, spunea dr. Gabriel Ionescu,
unul dintre foştii directori ai Institutului, care a lucrat peste 20 de ani
acolo. „Recuperările au fost mult prea lente şi timide. Noi am mers pe
tehnologiile vechi până când nu s-a mai putut.“
M-am
întrebat câţi dintre cei peste 300 de protestatari, în majoritate studenţi,
care au făcut un lanţ viu în jurul Institutului ştiu toate aceste detalii. Sunt
tineri, e drept, media de vârstă a protestului fiind în jur de 21–22 de ani.
Inimoşi. „Sunt român(că) şi protejez ce-i al ţării mele“, scria pe o pancartă.
Răsfiraţi, mai mulţi băieţi fluturau steaguri mari. Alţii erau cocoţaţi pe
gard. Inspiraţia, era limpede, venea din cea mai importantă mişcare de stradă
petrecută în România după 2010. „Românii au mai demonstrat-o. Uniţi salvăm“,
clama o pancartă din faţa Institutului Cantacuzino.
Ioana
Georgescu mi-a spus că ei, organizatorii, au vrut ca protestul să fie cât mai
paşnic, să se facă auziţi într-un mod elegant, fără să deranjeze şi fără să se
ajungă la violenţă. Poate de aceea jandarmii priveau întreaga manifestare cu
chipurile relaxate, de pe cealaltă latură a Splaiului Independenţei, strânşi
lângă carul singurei televiziuni care a venit să filmeze: Digi 24.
Ploua
când mai răzleţ, când mai tare, dar cei mai mulţi studenţi au rămas cuminţi în
lanţul uman peste trei sferturi de oră. Umbrelele, pelerinele şi halatele albe
contrastau cu griul obosit al clădirii Institutului. Gesturile şi mesajele
patetice şi serioase se îmbinau pe pancarte cu unele încercări vag amuzante.
„Salvaţi cercetarea, salvaţi viitorul ţării“. „Bunicii şi părinţii noştri au trăit
şi ne-au îngrijit datorită Institutului Cantacuzino“. „Lucrăm la un vaccin
împotriva virusului disoluţiei“. „Performanţa răsplătită cu ignoranţă? Nu
suntem de acord.“
De ce e tricolorul peste tot?
Sebastian
Ciobanu, unul dintre cei care au pus la cale evenimentul, mi-a explicat înflăcărat
că „Institutul a fost şi este şi trebuie să rămână o mândrie a acestei ţări. Nu
este doar datoria noastră, a studenţilor, ci a tuturor cetăţenilor acestei ţări
să ne sprijine astfel încât acest Institut să nu moară. Faptul că noi avem
această discuţie şi faptul că suntem sănătoşi se datorează vaccinării cu
produse făcute de Institutul Cantacuzino. De aceea, tricolorul este cel mai bun
simbol care ne uneşte în această luptă“. Giorgia Zampieri a ales o abordare mai
realistă: „Este foarte importantă producţia românească de vaccinuri şi nu ar
trebui să fie oprită, pentru că se economisesc foarte mulţi bani aşa faţă de
import. De ce să importăm vaccinuri, când avem un Institut care poate să se
ocupe de asta şi să se ocupe foarte bine?“ Ioana Georgescu şi-a menţinut însă
dramatismul: „Este în joc viaţa noastră şi viaţa urmaşilor noştri. Şi poate că
avem doar 20 de ani, dar suntem destul de maturi şi ştim ce vrem“.
Dar
niciunul dintre studenţii-protestatari cu care am discutat nu ştie prea multe
despre mecanismele care reglează producţia internaţională de vaccinuri. Şi nici
despre felul concret în care este organizat Institutul pentru care au protestat
atâtea ore în ploaie. Am întrebat-o pe Giorgia ce roluri are Institutul
Cantacuzino, dar în prima fază a menţionat doar producţia de vaccinuri şi
faptul că studenţii învaţă aici microbiologie. Cei trei mai sus-menţionaţi erau
însă convinşi că la Institutul Cantacuzino se poate relua din nou producţia la
nivelul idealizat „de altădată“.
Crescută
într-o familie de medici şi farmacişti, Ioana Georgescu a învăţat mai întâi
acasă povestea Institutului. Şi chiar aşa a reţinut-o, ca pe o poveste, în care
contează mai puţin detaliile concrete. Ştie că a fost înfiinţat prin decret
regal şi că a avut în mod tradiţional patru mari funcţii. „Avea rol în
cercetare, diagnostic, educaţie. Şi mai era ceva. A, şi producţia era a patra.
Acum, primele trei au rămas: încă se lucrează în cercetare, în diagnostic, încă
se predă în Institut, dar s-a oprit producţia. Mai fac doar nişte
autovaccinuri. (…) Veneau foarte mulţi bani atât pentru Institut, cât şi pentru
România [informaţie falsă, din păcate, pentru ultimele patru decenii, n.r.].
Cantacuzino a fost destul de mare înainte de ’89. După aceea s-a cam prăbuşit“,
crede Ioana, care s-a născut în 1994.
Din
discuţiile cu profesorii şi din ce au mai găsit pe internet despre Institut,
studenţii ştiu că este nevoie de mulţi bani pentru repornirea producţiei de
vaccinuri cu respectarea normelor europene. Sunt de părere că statul ar trebui
să aloce fonduri, chiar dacă „pe termen scurt poate nu e avantajos, dar pe
termen ceva mai lung e mult mai avantajos decât să importăm“. „Nu au autorizaţie
pentru că nu au avut bani şi atunci nu pot să respecte anumite criterii la
standarde europene“, crede Sebastian Ciobanu. „De multe ori, e o chestiune
minoră [din nou, din păcate, informaţia este falsă, raportul Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii din primăvara lui 2014 constatând nereguli serioase pe
linia de producţie a vaccinului anti-gripal, nereguli în urma cărora Parchetul
General a început o anchetă penală, n.r.]. Începuseră să facă acum câţiva ani,
dar s-a stricat o anumită centrifugă“, continuă Sebastian. „Nu au fost bani să
se repare şi s-a oprit producţia“. Şi el, şi Ioana mai cred că soluţia pentru
Cantacuzino ar putea veni din accesarea ceva mai responsabilă a fondurilor
europene. „Noi credem că bani sunt, trebuie numai să se vrea.“
Ioana,
Giorgia şi Sebastian nu au încă un plan despre cum vor continua să lupte pentru
Institut, dar şi-au promis că vor merge mai departe. Vor să se facă auziţi.
„Noi, ca studenţi, pentru că suntem direct implicaţi. Pentru că şi noi am învăţat
în frig în clădirea în care ei lucrează în frig de dimineaţa până seara“,
subliniază Giorgia Zampieri. Dar pentru a obţine soluţii concrete, studenţii
medicinişti au nevoie de ceva mai mult decât de steagurile şi inimile lor mari.
Au nevoie de o cunoaştere detaliată a problemelor Institutului pe care încearcă
să îl salveze. Aceasta a fost reţeta succesului mişcării „Uniţi salvăm“.
La
16,30, ploaia devenise necruţătoare şi cei mai mulţi protestatari au început să
fugă spre casă. Doar studenţii din nucleul organizatoric au urcat, uzi leoarcă,
înapoi în amfiteatru, ca să discute cum poate fi salvat Institutul Cantacuzino.
O discuţie veche de când ei erau încă la şcoala primară.