„Tata s-a stins în noaptea aceasta“, scria
pe telefonul mobil, în zorii zilei de sâmbătă, 27 septembrie 2014.
În ultima săptămână, trecusem cu treabă pe
la Colţea, chemată fără să ştiu de ultimele lui gânduri. Ceasul din urmă sosea
parcă prea grăbit pentru bătrânul amiral al chirurgiei româneşti. Profesori
mari, doctori, studenţi sau simpli prieteni l-au urmat pe marea vieţii, pe
furtună sau cer senin. Nu-mi venea să cred că chiar trecuse dincolo, aşa
abrupt, despărţindu-ne definitiv de starea de ucenici. La căpătâiul lui, cu
lumină în palme, bogaţi şi săraci deopotrivă… Bărbaţii, mândri, se ţineau tari…
Vorbele lor zugrăveau „cele trecătoare“: Academia de Ştiinţe Medicale,
Societatea Română de Chirurgie, funcţii, demnităţi şi onoruri. Eu plângeam… Ne
despărţeam de acela care, în urmă cu 20 de ani, ne primise la chirurgie, în
slujirea „fără de arginţi“.
Sertarul cu amintiri de la Colţea păstrase tăcut,
până azi, chipurile şi faptele tinereţii, cu parfumul lor amestecat, de izbândă
şi încercare. Cu ochii minţii, vedeam curgând din nou timpul de atunci.
Încercaţi cu lucruri imposibile
Anul 1989. Toamna. La semiologia medicală,
profesorul Mihail Anton începea lumea ca discurs. La chirurgie, în cealaltă
aripă a spitalului, ni se întocmea truda. Profesorul Nicolae Angelescu „aşeza“ gospodăreşte treburile dintâi ale vieţii
noastre. Aşa avea să fie pentru totdeauna, de atunci înainte. Împărţiţi în
grupe de câte zece, ne-a dat fiecăruia câte un ceas anume din zori, de ajuns la
spital (7; 7,10; 7,20; 7,30 etc.). După ce treceau „clipele“ exacte şi
personale, încuia condica şi ascundea cheia într-un buzunar interior al
uniformei. Ne învăţa punctualitatea. Dumnealui era acolo cel mai devreme, la
6,30, când vedea nou-internaţii şi îşi dădea avizul pe foile de observaţie. Ne
privea cu blândeţe cum alergam pe scara istorică, să prindem din urmă ceasul
condicii. Un uriaş în ţara piticilor… Nu voia să ne arate bunătate, cu toate că
aşa avea în inimă. Ştia bine că nimeni nu ne va proteja în viaţă, decât noi înşine.
Voia să „ne pună armele în mâini“, ca un ofiţer superior dintr-un corp de elită,
instruindu-şi soldaţii într-un atac simulat. Zilnic, la vizită, ne întreba câte
ceva, măsurându-ne puterile. A început cu anamneza. Au urmat tehnicile
operatorii, greu şi de rostit, darămite de învăţat. Cu ele ne opinteam în după-amiezile
lungi din toamna aceea. Mi se părea că suntem încercaţi precum Făt-Frumos din
basme, cu lucruri imposibile. În loc de palate de mărgean şi poduri de cleştar,
ni se cereau formule stas: „colporafie anterioară cu colpo-perineorafie
posterioară şi cu miorafia ridicătorilor anali“. Tot pe dinafară recitam şi
rezultatul de la „jitografie“ cum în glumă i se spunea, după numele doctorului
Nicolae Jitea, evaluării ecografice. Profesorul a hotărât ca fiecare dintre noi
să înveţe să scrie corect un consult chirurgical complet. Ne-a explicat că
ginecologia e de fapt o specialitate tânără şi a inclus evaluarea pelvină în
manevrele obligatorii pentru anul III. Ştia bine că „cine se scoală de dimineaţă
departe ajunge“. Abia în anul şase, la stagiul de obstetrică, am băgat noi de
seamă ce utilă ne-a fost învăţătura. Profesorul Angelescu ne-a deschis la
vreme, în primăvara vieţii, gustul pentru lucrul făcut bine şi la timp.
Aspru le părea tuturor, de temut uneori… La
raportul de gardă, în podul spitalului, se judecau, cu dreaptă măsură, faptele
din chirurgie şi nu numai. Femeile din clinică, „de la vlădică până la opincă“
nu puteau „urca“ până acolo. Trebuiau să aştepte în tăcere „legile lui Moise“,
coborâte de pe un altfel de Sinai. Profesorul gândea tradiţional, nu le cerea
florilor să dea seamă pentru veghe şi mângâiere… Credea 
despre chirurgie că a
fost întocmită numai pentru bărbaţi. Pe aceştia, chiar dacă din aluaturi
diferite, i-a făcut să semene şi să-şi împartă munca frăţeşte. În cenuşiul unei
dimineţi, la pod, privind pe ceas, i-a spus aspru unuia care întârziase:
„Dragostea, duminica după-amiază!“. Aceluia i-a fost ruşine şi a venit de
atunci la timp. S-a îndreptat.
Profesorul vedea limpede cine şi ce face „de
bunăvoie“. La contravizită, după-amiaza la 4, găsea clipa scurtă pentru „scena
de familie“. Fiecare îşi putea spune atunci un of. Eu zugrăveam acasă la vremea aceea. Cu bani
puţini şi cu efort uriaş. Se vedea de la distanţă că sunt obosită. A rugat-o cu
blândeţe pe una dintre infirmiere să vină să mă ajute şi apoi mi-a oferit un
mosor cu aţă chirurgicală, prea preţioasă atunci, să-mi înşir frumoasele mărgele
rupte. Şi-a dat repede seama că iau viaţa în piept încercând să mă maturizez.
Odată terminată treaba cu zugrăveala, am fost primită „în rândul lumii“, cu dulap de haine la pod şi cu
dulcele drept de a participa la raport. Fructul excepţiei m-am simţit atunci,
tânără Evă care tocmai se prindea la butoniera chirurgiei. Firesc, am primit
cetăţenia fericită a unui loc fără pereche. De aici, oamenii care plecau acasă
primeau scris pe biletul de externare cuvinte de fond în medicină: „vindecat
chirurgical“. Caietul de lucrări practice, azi galben de vreme, stă mărturie
despre lucrurile mici şi multe din zilele acelea, fire de nisip la temelia vieţii
de doctor. Alături stă parafa asistentului nostru de chirurgie de atunci,
doctorul Alexandru Nedelcu, profesorul de modestie în clinica de la Colţea.
Decan de vârstă, acesta intra în sala de operaţie la cazurile cu complexitate
deosebită, neasumându-şi niciodată vreun merit. Ne-a „predat“ umilinţa în timpurile acelea grele, ajutând el însuşi,
când avea vreme, pacienţii la toaleta zilnică. Un patriarh stătea în umbra
profesorului Angelescu, cu forţă şi discreţie.
Deşteptarea
din somnul de jumătate de veac
În afara clinicii, iarna aspră bântuia pe
străzile Bucureştiului, lăsând oamenii în voia celor două dihonii istorice:
frica şi foamea. Curentul electric se tăia câteva ore pe zi, televiziunea
transmitea doar osanale pentru regimul Ceauşescu şi acelea porţionate.
Cârciumile din micul Paris închideau prin lege la ora 10 seara, iar termenul de
boem echivala cu oponent politic. Mâncarea, rafinament şi artă de bon-viveur la porţile Orientului,
devenise preocupare compulsivă şi cartelată. Cine nu-şi aminteşte de zahărul şi
uleiul scrise cu atenţie, lunar, de administratorul şi delatorul de bloc pe
lista de la Alimentara alături de datele din buletin! Mamele îşi trimiteau
copiii la cozi virtuale, în faţa unor galantare goale, aşteptând să cumpere „ce
se bagă“. Primeam toţi la fel, iar casa scării emana aburii unui meniu comun,
preludiul la „epoca de aur“ proiectată deja de „marele cârmaci“. Dormeam apoi
îmbrăcaţi, în case înfrigurate, respectând directiva – „să mai punem o haină în
plus“. Nimeni nu ştia însă la ce foloseşte acest sacrificiu. Şi visul ar fi
avut pesemne nevoie de aprobare de la partid. Teama se strecurase definitiv
între fraţi. Zilnic, la ieşirea din casă, ne trăgeam peste suflet codul „tovarăş“.
Învăţam cu greu, dar sigur, să ne alungăm speranţele cu tămâie şi apă sfinţită,
să ascundem icoanele şi radiourile de la care, noaptea, aşteptam vestea eliberării.
Vocea Monicăi Lovinescu, vestitor solitar al utopiei, se pierdea în eter
spunând: „Aici Europa liberă…“.
Cu toată „originea socială sănătoasă“,
profesorul Angelescu realiza că ne aflăm într-un fald al istoriei, un timp de
osândă în care, pacient sau doctor, ispăşeam împreună o sentinţă absurdă de sărăcie,
nedreptate şi umilinţă. Răul se lăfăia fără ruşine peste tot: în oglinzi,
tablouri şi lozinci comuniste. Înlăuntrul nostru, latinitatea părea învinsă de
resemnarea şi smerenia proprie popoarelor răsăritene.
Până într-o bună dimineaţă, când profesorul
a intrat în sala de raport şi ne-a spus calm că noi şi spitalul, de mâine, „vom
lucra“ istorie. Aflase de la confraţii din Timişoara că ţara se aprinsese. Deşi
era convins că vom fi primii aruncaţi în foc, pe chip n-avea nicio urmă de teamă,
ci doar gând de dreptate. Dumnezeu aşezase, în marea lui milă şi tainică
iconomie, la kilometrul zero al jertfei, un doctor adevărat. Sub ferestele secţiei
de chirurgie de la Colţea, România se trezea dintr-un somn greu, de plumb, de
jumătate de veac.
Ne-am pregătit în grabă, la modul prozaic:
am externat bolnavii transportabili, am verificat şi refăcut stocurile de
alimente şi medicamente. S-au întocmit mai multe echipe operatorii formate
dintr-un chirurg generalist şi un orelist sau ginecolog. Copii fiind, am
reînnoit legământul de ascultare, făgăduind că vom fi la Colţea, „la bine şi la
rău“. În inimi tocmai se aprinsese o speranţă uriaşă, „ex-nihilo“, pentru
viitorul ţării.
Profesorul ne-a distribuit mai ales la
camerele de gardă, să ajutăm la trierea bolnavilor şi ca „scriitori anonimi“ pe
foile de observaţie. Aşa ne-a găsit Ajunul şi Crăciunul lui ’89, în chip de
furnici de cerneală, trudind în anticamera istoriei. O lume întreagă privea
prin media „revoluţia română în direct“. Primele victime se operau în sălile
spitalului nostru. Tărgile aduceau la poarta din spate din ce în ce mai mulţi răniţi.
Eu mă luptam de zor cu registrul de internări al chirurgiei. Poveştile despre
terorişti se ţeseau harnic cu fiecare amurg ce trecea. Aceştia aveau însuşiri
primordiale de scorpie: cruzi, puternici şi fără chip. Întruchipau Răul din basme,
ridicat de frică la puterea infinit.
Oraşul răsuna de libertate; toate vorbele
oprite timp de 50 de ani ne umpleau zilele şi nopţile. „Televiziunea Română
Liberă“ transmitea încontinuu. Ţara întreagă devenise brusc o uriaşă agora.
Istorie la sala de operaţie
Într-un scurt răgaz, pe uşa camerei de gardă
de la chirurgie, intră un bărbat între două vârste, foarte grăbit. „Sunt împuşcat
în umăr. Aş vrea să-mi scoateţi glonţul şi să plec. Am treabă multă…“ Am dat să-i
facem o radiografie, dar nu ne-a lăsat. A scos din buzunar un mic magnet şi l-a
aplicat pe deltoidul împuşcat, ne-a arătat unde e glonţul. Am tras xilină în
seringă şi m-am pregătit să injectez locul cu pricina. Zadarnic însă. I-a cerut
profesorului pe cineva care să-i scoată glonţul pe viu. Doctorul Alexandru
Nedelcu a incizat rapid deltoidul de „erou“ şi, în tăcere, a extras metalul, fără
ca pacientul să grimaseze măcar. Părea o scenă de la televizor, cu terorişti,
amfetamine şi lucruri nemaivăzute. Am suturat plaga şi am pansat. Trecătorul
s-a ridicat de pe scaun, ne-a mulţumit în grabă şi a rostit un nume vechi,
coborât parcă din Mircea Eliade: Ion Sachelarie. Uşa camerei de gardă s-a
închis în urma lui, lăsându-ne să consemnăm în registre mirarea fără anestezie,
cu efect imediat.
La
etajul I, în săli, s-a operat încontinuu, zi şi noapte, timp de opt zile.
Nimeni nu simţea oboseala. Parfumul de ireal stăruia în aer, tinereţea flutura
drapele găurite, de scrutat viitorul.
Ziariştii străini se aventurau pe străzi
transmiţând marilor agenţii de presă fapte din estul sălbatic. Filmau
fizionomii, urme de gloanţe, ambuscade. Unul dintre ei a ajuns la Colţea şi a
privit cu ochi franţuzeşti bătrânele noastre săli de operaţie ca pe nişte
ilustrate despre pionieratul în medicină. Lămpile istorice clipoceau prietenos şi
complice din tavanele coşcovite. „La muzeu“ se mai găseau câmpuri de stambă
veche, pense ştirbe, bisturie tocite şi valve imemoriale. Păturile fără culoare
plângeau acoperind pacienţii cu prea multe franjuri. M-a întrebat policos, dar
ironic, dacă, după operaţie, mai supravieţuieşte cineva. Profesorul i-a citit
mirarea, s-a încruntat în suflet şi mi-a spus: „Tradu-i domnului că, în zilele
acestea, nouă, la spital, nu ne-a murit nimeni“.
Aşa ne-a găsit pe noi revoluţia, ca oameni
simpli, slujind viaţa în cel mai vechi spital din ţară. Fiecare după puteri…
Sub gloanţe şi nu numai. În pod, un dispozitiv electronic reproducea încontinuu
zgomotul focurilor de armă. A durat mai multe zile până a fost decuplat.
Aflasem astfel, cu asprime şi cutremur, valoarea liniştii.
Clădirile aveau urme de gloanţe, familii
multe îşi îngropau morţii, sângele nu se spălase încă de pe caldarâmul din faţa
spitalului. Priveam Piaţa Universităţii ca pe un loc sacru. Iarna învelise oraşul
în alb veşmânt de fascinaţie. După ce a terminat „treburile istorice“ de la
sala de operaţie, profesorul Angelescu a purces blând la ruperea vrăjii. Căci
pentru boală e musai nevoie de leac.
