O
ultimă decizie din această săptămână a unui ministru al sănătății la sfârșit de
mandat: jandarmii să patruleze prin apropierea spitalelor, ca să protejeze
doctorii și personalul medical. Cam târziu vine constatarea că halatele albe au
nevoie (și) de protecție. Personalul medical ar trebui protejat nu numai de
pacienți agresivi, dar și de agresivitatea sistemului și de inconsecvența
autorităților.
Exemplul
cu agresiunile din camerele de gardă este minuscul față de ce se întâmplă de
ani de ani de zile în sistemul românesc de sănătate. Poate că în emisiunile de
televiziune nu ar trebui să apară doar doctori corupți sau cu exemple de
malpraxis, care să țină știrile din prime time câte o săptămână, și ar
trebui, mai bine și mai mult, mediatizate atacurile cohortelor de aparținători
(care dorm adesea în săli de așteptare sau în spitale) sau ale unor oameni cu
un nivel de educație medicală mediocru, care năvălesc în cabinete, în saloane,
în camerele de gardă și nu înțeleg că rudele pe care sunt sigur că le iubesc în
momente critice (chiar dacă uneori deranjant de punctiform) sunt în fază
terminală, iar doctorii nu pot face minuni. Nimeni nu se întreabă de ce s-a
ajuns la această situație, care sunt cauzele adevărate.
De
destul de mult timp există o campanie – mai mult sau mai puțin mascată –
împotriva a tot ce poartă halat alb: cei mai mari șpăgari, cei mai mari
afaceriști ai țării, cei care au decavat bugetul sănătății, cei care neglijează
pacienții. Adică tot ce se poate mai rău, fără discernământ și fără
discriminare, ca un mesaj pentru oricine a avut curajul să ia calea medicinii.
Ce să înțeleagă bietul pacient? Am observat că reacțiile pacienților și ale
rudelor s-au radicalizat în ultimul an: sunt trei categorii care se fac
remarcate prin actele lor. Unii sunt clienți vechi și forțează internarea,
chiar și când nu au exacerbări, doar pentru că ei consideră că spitalul trebuie
și este obligat să-i asiste, să fie și domiciliu temporar și furnizor de
medicație pe care altfel nu vor sau nu pot să o cumpere. Dacă medicul care le
face investigațiile și consultul, constatând că nu există motive de internare,
le spune că le dă o rețetă și că nu-i internează, proferează amenințări cu
chemarea televiziunilor sau încep să umble cu camera ascunsă. Această practică
a camerei ascunse, cu trunchierea afirmațiilor obținute, fără aprobare din
partea potențialului „inculpat”, deformează adesea adevărul. Exemplele pot fi
reproduse ușor, când se vorbește de saloane necorespunzătoare, de toalete
nerenovate, de cearșafuri obosite etc. Oare medicii sau asistentele au vreo
contribuție în această zonă? În a doua categorie de pacienți sau aparținători
care se manifestă zgomotos, după toate scandalurile reproduse (uneori fără
opinii obiective) în presă, sunt cei care vin cu o rudă cu afecțiuni multiple,
dar aflate în fază terminală. Curg acuzele: „i-ați dat somnifere”, „nu era așa
și o omorâți”, „am adus-o bine și i-ați făcut ceva să moară”. Mai există și
categoria celor care vin, stau la consultație și, dacă află că trebuie să
doarmă noaptea în spital sau să facă o investigație, refuză sau nu vin în seara
respectivă. De multe ori, când văd astfel de reacții, îmi vine în minte
următoarea întrebare firească: acum, dacă tot avem o linie telefonică pentru
pacienți, unde se pot face toate tipurile de reclamații ale acestora, oare nu
ar fi firesc să fie înființată și o linie unde să se aducă mulțumiri medicilor
și asistenților pentru intervenția lor sau alta, care să asigure și să apere
drepturile corpului medical?
Vorbim,
de la o vreme, în exces de drepturile pacienților și uităm de drepturile celor
care au rămas în țară și nu au ales varianta mai simplă a emigrării în țări
unde purtătorii halatelor albe sunt respectați, doriți, încurajați să rămână și
chiar curtați să vină, dacă mă uit la multitudinea de târguri de joburi pentru
medici și asistente. Vom ajunge în curând la scenarii hilare: pacienții ne vor
înregistra pe ascuns și medicii sau asistentele, ca să se simtă protejați, vor
fi nevoiți să facă același lucru cu telefonul mobil sau camera ascunsă. Este un
climat de suspiciune, de nesiguranță, care alterează grav relația medic–pacient
și relațiile intercolegiale și nu aduce nicio siguranță actului medical în
sine, practicat sub presiune.
Un
alt aspect care cred că este abordat incorect, neonest este această promovare
repetitivă de medici care, după ani de zile, s-au întors în țară, profesând în
servicii private și care acum se bucură de clipuri publicitare spectaculoase.
Lăsând la o parte faptul că au revenit în țară în aceste servicii la salarii
care sunt foarte apropiate de cele pe care le aveau în străinătate și mult
deasupra celor ale „pălmașilor” rămași în țară și după 1989, nu pot să nu mă
gândesc la modul cum abordează mass-media acest subiect. Cititorul ar spune
simplu: de ce nu au plecat și aceștia în sistemul privat? Dacă s-ar fi
întâmplat acest lucru, cred că s-ar fi stins și luminița de la capătul
tunelului în sistemul sanitar românesc. Și mai apare și altă întrebare, la fel
de firească: pe când un clip sau emisiuni cu medicii care au rămas, au rezistat
asaltului și politicilor deficitare gândite de treizeci de miniștri ai
sănătății și de politicienii care au considerat că sănătatea și neajunsurile
constatate sunt responsabilitatea medicilor și ale corpului universitar?
Am
ajuns să nu mă mai mire că pleacă tinerii, de multe ori cei mai talentați, cei
mai capabili să preia frâiele de la generațiile ce se apropie rapid de pragul
de pensionare. Oare ei pleacă doar pentru că nu găsesc înțelegere la profesorii
din catedrele unde lucrează sau sunt lucruri profunde despre care ne temem să
vorbim? Oare spitalele, aceleași de zeci de ani, ar trebui doar rafistolate,
peticite sau se impun spitale noi, multidisciplinare, unde aparatura să fie de
ultimă oră, iar medicii motivați și protejați de sistem?
Mă
miră că, de la o vreme, mai ales în ultimele luni, aud colegi de 50–55 de ani
care se gândesc să plece din țară sau care regretă că nu au făcut-o atunci când
au avut aceste oferte. E o generație cu o uzură marcată, care, practic, a dus
pe umăr sistemul cu un buget insuficient, de 27 de ani și care nu mai rezistă
stresului suplimentar adăugat în ultimul timp. Acest buget, adesea regăsit în
programele electorale ale partidelor la „ofertă”, a înregistrat aceleași racile
perpetuate dezarmant: alcătuirea lui tardivă, în a doua jumătate a anului în
curs, cu obligația de a face cheltuieli pe ultima sută de metri, la sfârșit de
an, cu norme fixate șefilor de secție (arbitrare ca număr de pacienți pentru
internări de acuți, cronici sau de zi), care nu au nimic de-a face cu
fluctuațiile sezoniere, cu valurile gripale, cu sărăcia, din ce în ce mai
evidentă, a celor care se internează. Ele au devenit reguli nescrise. Se dau
examene și se scot în fiecare săptămână posturi în orașe care, înainte de ʼ89,
erau visate de orice medic care termina o specialitate – și nimeni nu se
înscrie. În schimb, în spitale județene cu personal descompletat, medicii fac
gărzi cu nemiluita pentru a asigura mersul serviciului respectiv. Toate acestea
aduc uzură și stres pentru generații succesive. Nimeni nu constată acest lucru,
din cei care sunt responsabilii reali ai acestor consecințe. Rândurile celor
care au rămas se răresc și nimeni nu le completează.
Flagelăm
aceiași oameni cu o dezinvoltură dezarmantă, le căutăm pe toate căile motive de
incompatibilitate, fără să ne gândim că pentru mâine nu avem asigurată
generația viitoare. Este un drum fără întoarcere, iar tardivitatea reacțiilor a
ajuns într-un punct care poate dezorganiza decisiv asistența medicală uzuală a
acestei țări. Speranța de mai bine însă nu moare niciodată.
