„A
mai vorbi de bunătate în vremile acestea când principiul luptei pentru existenţă
umple, ca un Dumnezeu neînduplecat, tot cerul creaţiunii, pare o naivitate sau
o ironie.“
Despre
uriaşa personalitate a martirului Vasile Voiculescu (1884–1963), scriitor de
geniu, „doctor fără de arginţi“ şi „poetul îngerilor“, cum era numit, s-au
scris zeci de volume ce au încercat să-i înţeleagă tainele creaţiei.
Individualitate artistică complexă, a creat o poezie de esenţă tradiţionalistă
cu implicaţii ortodoxiste, ce cultivă elementul folcloric, receptivă la
sugestiile artei moderne, şi a cântat frumuseţile peisajului românesc,
contribuind la înnoirea limbajului poetic printr-un vocabular aspru, ce cultivă
metafora dar mai ales alegoria, căreia i-a dat strălucire.
Născut
în comuna Pârscov, judeţul Buzău, din părinţi creştin-ortodocşi, educaţia
religioasă primită în familie i-a marcat întreaga viaţă. După absolvirea Facultăţii
de Medicină din Bucureşti, a profesat ca medic, dar a fost activ şi în viaţa
culturală, ca scriitor şi redactor de radio. Participă la Războiul de reîntregire
ca medic şef al Spitalului Mobil nr. 6, unde se îmbolnăveşte de tifos
exantematic, febră tifoidă, icter, ca urmare a îngrijirii bolnavilor contaminaţi.
Curajul dovedit şi eforturile în slujba sănătăţii îi aduc decoraţiile „Steaua
României cu spadă“ şi „Crucea Meritul Sanitar clasa I“.
Ca
medic şi doctor în medicină, supranumit şi „medicul fără de arginţi“, ţine la
radio o serie de conferinţe de medicină pentru ţărani, privind igiena populaţiei,
şi publică un volum de farmacologie verde. De altfel, recunoştea că pentru el
„medicina nu este o profesiune, ci o pasiune“, misiunea lui a fost să ajute
bolnavi săraci pentru a le alina durerile. Iată cum îl caracteriza dr.
Constantin Daniel: „Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea
serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea
defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l
pe fiecare. Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl consulta
era lesne receptată de pacienţii lui, care îl adorau… îi examina cu atenţie, le
prescria medicamente, pe care de multe ori le aducea chiar el, le spunea
cuvinte de îmbărbătare şi nu uita niciodată să le lase un mic dar, fie în bani,
fie în alimente sau îmbrăcăminte.(…) Tratamentele sale depindeau în bună măsură
de ceea ce se numea „diagnostic existenţial“, care stabilea modul cum se răsfrânge
tulburarea somatică în viaţa psihică a bolnavului, ce cauze sociale ar fi putut
genera boala, ce abuzuri, ce vicii, ce deprinderi rele sau bune are suferindul…
ca şi medicii germani de la începutul secolului XX, el admitea că o boală poate
fi folositoare şi trebuie utilizată de medic: de exemplu, o pneumonie acută
putea fi invocată spre a-l determina pe un pacient să se lase de fumat, de
abuzuri alcoolice ori de alte deprinderi dăunătoare“.În
lucrarea „Higiena satului“, doctorul Vasile Voiculescu arăta că „problema
higienei satului este cea mai gravă, cea mai complexă pentru România şi totuşi
este cea mai platonic privită de oamenii de stat… dar dacă un popor nu poate
exista fără economia naţională şi fără capitaluri – cum ar putea rezista slab,
degenerat, redus, adică fără capitalul uman mare şi puternic? Ori higiena
socială tocmai acest lucru îl are ca obiectiv: apărarea, creşterea, întărirea
capitalului naţional de oameni şi valorificarea lui integrală… fiindcă higiena
este acţiunea conştientă de păstrarea, apărarea şi creşterea sănătăţii
individuale, cât şi obşteşti“; acestea erau constatările sale categorice
privind rolul igienei în ridicarea satului românesc la nivelul unor adevărate
entităţi sanitare şi sociale. Între 1927 şi 1936 a publicat în revista „România
administrativă“ peste 105 articole la rubricile „Tribuna medicală“, „Pagina medicală“ şi „Leacuri“, abordând
subiecte de igienă, educaţie sanitară, parazitologie, boli contagioase,
bacteriologie, igiena alimentaţiei, balneofizioterapie, terapeutică etc., iar în
colecţiile „Apăraţi-vă de boli“ şi „Cartea satului“ i-au apărut o serie de broşuri
şi lucrări, printre care: „Boala cea nouă, poliomielita acută sau paralizia
copiilor“ (1927); „Tuberculoza (Oftica)“ (1930); „Toate leacurile la îndemână“
(cinci ediţii, între 1935 şi 1947) etc. În conferinţa ţinută în 1936, având
tema mortalitatea copiilor şi cauzele care măcinau „generaţia tânără, viitorul
de mâine, floarea neamului“, arăta preocuparea sa pentru „pricinile bolilor
molipsitoare“: „Dar tuberculoza? În care sîntem aşa de bogaţi? Cam 500.000
de bolnavi pe an, din care mor 50.000 de inşi pe an, numai floarea tineretului,
parcă pe alese“. Meditativ, iscoditor şi cercetător, visător şi neastâmpărat în
gândurile şi creaţiile sale literare, întotdeauna frământat pentru sănătatea şi
viaţa de mizerie a semenilor săi, V. Voiculescu mărturisea: „Dacă n-aş fi ajuns
medic, cred că aş fi fost poet“.
Participarea
sa la viaţa culturală a ţării a fost intensă; influenţat de poezia lui V.
Alecsandri, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, a debutat ca scriitor la „Convorbiri
literare“ (1912). Primul volum de
versuri tipărit este „Poezii“ (1916), au urmat „Din ţara zimbrului“ (1918), „Pârgă“
(1921), „Poeme cu îngeri“ (1927), „Destin“ (1933), „Urcuş“ (1937), „Întrezăriri“
(1939). În perioada interbelică se disting puternice accente religioase, în
simboluri şi alegorii, apoi treptat face trecerea spre semnele
expresionismului; temele religioase sunt naşterea lui Iisus, venirea magilor,
moartea Mântuitorului. Dinu Pillat îl considera „un ultim mare povestitor
arhaic“, spunea că „cititorul găseşte (în proza lui) resursele nebănuite ale
unui adevărat geniu de povestitor… cu o intensitate dramatică extraordinară“.
V. Voiculescu s-a dedicat scrisului din 1946 (anul morţii soţiei) până în 1958,
data arestării sale; după 1944 a participat intens la întâlnirile literare ale
grupului „Rugul Aprins“ ce-şi avea ca loc de adunare Mânăstirea Antim, unde se întâlneau
numeroşi scriitori, oameni de cultură şi monahi ce urmăreau acţiuni umanitare, încurajarea
artelor, acordarea de premii, tipărirea unei reviste de spiritualitate românească.
Despre această grupare fără de care nici biografia, nici opera târzie a
poetului n-ar putea fi înţelese, Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarca: pentru el,
„Rugul Aprins“ „a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătirea pentru
martirajul care avea să-i încununeze existenţa“. Părintele Stăniloae se exprima
privitor la opera poetului: „Socotesc că poezia lui Vasile Voiculescu este cea
mai substanţială şi mai originală poezie românească după aceea a lui Eminescu,
deoarece exprimă un sentiment de taină a realităţii propriu poporului român,
precum proza lui desfăşoară mai pe larg acest sentiment…“. În 1948, gruparea a
fost interzisă, călugării au fost surghiuniţi la alte mânăstiri, iar ceilalţi
participanţi au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de detenţie. Convingerile
democratice i-au pricinuit suferinţe cumplite, poetul V. Voiculescu a fost întemniţat
la vârsta de 74 de ani, iar pe întreaga perioadă de detenţie i-a fost interzisă
şi publicarea operelor sale.
„Poetul
îngerilor“ a lipsit complet din peisajul literaturii noastre între anii 1948 şi
1964, deşi aceasta a fost considerată perioada cea mai prolifică a
scriitorului: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere
imaginară“, „Nuvelele fantastice“, romanul „Zahei Orbul“, au fost elaborate în
această etapă. Conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu, cele 90 de sonete,
scrise între anii 1954 şi 1958, sunt „o monografie închinată paradisului şi
infernului iubirii“.
Deşi
V. Voiculescu a fost anchetat, purtat prin tribunale, arestat, supus unui regim
aspru, dezbrăcat, flămând, fără vreun fel de asistenţă medicală, avea să
reziste şi să supravieţuiască la duritatea anchetelor şi la regimul cumplit
penitenciar, în ciuda bolii de care suferea de ani, tuberculoză vertebrală
asociată cu infecţie urinară şi pierderea auzului. În timpul temniţei grele,
contractase şi tuberculoză pulmonară, ajunsese la 42 kg, iar când a fost
eliberat „nici nu mai poate merge pe picioare“; dar poetul a continuat să
creeze, iar după câteva spitalizări a cerut să revină acasă, unde a încetat din
viaţă. „M-am măsurat cu visul şi am ieşit învins“, spunea el. În 1993 a fost
ales post-mortem membru al Academiei Române.
„Nu
puţine dintre nuvelele lui Vasile Voiculescu sunt capodopere şi toate vădesc
biruinţa unui tumultuos poet în aurariile prozatorului. Astfel împlinită,
personalitatea scriitorului se înscrie pe culmile literaturii române“ (Dinu
Pillat).
