O
statistică tristă ne informa, recent, că avem mii de doctori plecaţi, în
ultimul an, în diferite ţări din Europa. Foarte mulţi erau în Marea Britanie şi
Franţa. Sigur că ei nu reprezentau o proporţie semnificativă, raportat la pierderea
de două milioane de români, anunţată la recensământ, dar, pentru că vorbim de
statistici, ar fi interesant de ştiut care este raportul medici/alte profesii
la nivelul emigraţiei şi, nu în ultimul rând, care este raportul rezidenţi/medici
specialişti în rândul celor care părăsesc ţara. Orice pierdere a unui om în
care se investeşte în domeniul medical şi care pleacă este o gravă problemă. „Căpşunarul“,
zugravul sau instalatorul român sunt rareori posesorii unei diplome de
absolvire a unei facultăţi cu durata de şase ani, plus o formare profesională
ulterioară de alţi patru sau cinci ani.
O
analiză profundă a cauzelor plecării, mai ales pentru rezidenţi, dezvăluie o
serie întreagă de motive, care se sumează şi se potenţează unele pe altele. La început
de an, am pornit lucrul cu o serie nouă de rezidenţi. Unii dintre ei terminaseră
facultatea şi locuiau în alte centre universitare, nu în Bucureşti. Au ales
Capitala la repartizarea locurilor după examenul de rezidenţiat. Şi acum regretă,
când constată că Bucureşti este un oraş prea scump, cu costuri cu mult peste
posibilităţile lor de câştig. Spre exemplu, una dintre rezidente a venit să mă
roage să-i aprob transferul înapoi acasă, în centrul universitar din oraşul în
care locuia. La început, nu am înţeles exact motivele şi am încercat să o lămuresc
că o pregătire în domeniul pneumologiei ar fi mult mai indicată la Bucureşti,
deoarece Institutul Naţional de Pneumologie este un centru de top în ţară, în
acest domeniu, fie şi numai pentru că aici se grupează majoritatea problemelor
de diagnostic neelucidate în alte părţi şi pentru că este ultima şansă la care
apelează un pacient cu afecţiuni pulmonare, înainte de a lua calea pribegiei,
prin alte ţări, ca să-şi rezolve problema de sănătate. A rezistat doar o lună în
stagiu, revenind cu rugămintea expresă să îi aprob, totuşi, transferul, invocând
multiple motive financiare, care nu-i permit să acopere costurile chiriei şi să
se întreţină concomitent. Am făcut atunci o anchetă fulger în grupul de rezidenţi
pe care-i îndrum. Am aflat că veniturile acestora sunt de aproximativ 1.100 de
lei – salariul brut, adică aproximativ 800 de lei net (mai puţin de 200 de
euro!). Şi acest salariu este unul „favorizat“, adică peste media obişnuită din
alte specializări, deoarece, în stagiul de pneumologie, la venituri se adaugă şi
sporul de risc de boală profesională.
Este dureros că investiţia aceasta, la
capitolul rezidenţiat, redus deja de la cinci la patru ani, tot din motive
financiare, nu este orientată spre protecţia acestei generaţii viitoare de
specialişti. Examene repetate de intrare în rezidenţiat, fără siguranţa finalizării
acestui concurs, luarea unui rezidenţiat fără post nu fac altceva decât să
orienteze tânărul medic spre opţiunile mai generoase din Europa. Salariul de tânăr
medic în formare demotivează vârfurile, nivelează pretenţiile, distruge speranţele.
Mă uitam, comparativ, la ce modalităţi de promovare există în alte ţări, din
vestul Europei. Tinerii sunt cultivaţi pentru cercetare şi pentru preluarea unor
funcţii-cheie deja de la momentul rezidenţiatului. În schimb, vârfurile
„furate“ de la noi ajung rareori în poziţiile pe care le merită, acolo unde
emigrează, pentru că nu sunt indigeni, dar sunt ideale pentru a acoperi
golurile micilor localităţi din Germania, Franţa, Alaska, insulele Mauriţiu
etc., locuri care, pentru medicii autohtoni, nu mai sunt atractive, din
diferite motive. Ce se întâmplă, în paralel, la noi? Rândurile proaspeţilor
specialişti se răresc, iar tinerii cu un nivel mediu nu găsesc niciun loc în
spitale similare din ţară.
Unde greşim cu aceşti viitori tineri
specialişti? În primul rând, renunţarea prematură la internat a făcut ca
modalităţile de promovare – după revoluţie – să nu fie conforme cu realităţile
româneşti, mult prea partinice, iar nonvalorile, care ajung liniştite şi fără
stres la pensie, în multe cazuri, blochează puţinele locuri din spitale şi
ambulatorii. Un alt factor, care permitea promovarea tinerilor merituoşi, era
legat de libertatea dată corpului profesoral de a urmări, încuraja şi reţine, în
serviciile pe care le conduceau, acele capacităţi tinere remarcate din stagiile
anterioare. Nu în ultimul rând, supapa care se chema „cercetare“ practic nu mai
există decât pe hârtie, în multe institute şi facultăţi. Salariile cele mai
mici din sistem, alături de absenţa unei logistici moderne, actualizate, nu au
mai permis absorbţia acelor tineri cu „apetit“ în domeniul cercetării. În
schimb, ei sunt asimilaţi rapid în străinătate, unde lucrează şi se remarcă în şcoli
de cercetare deja influente şi recunoscute.
Poate că mai rămâne o întrebare. Noi, cei
care formăm aceşti tineri, am făcut sau facem destul? Când mă gândesc la cât de
scindat este corpul profesoral, la cât de multe frustrări şi adversităţi s-au
acumulat în ultimii ani, realizez că, de multe ori, vina ne aparţine şi nouă,
iar dorinţa de a ne scuza prin „superficialitatea noilor generaţii“ nu este întotdeauna
bazată pe realitate.
Când
ne vom trezi? Probabil când vom vedea că ne lipsesc chirurgii de calitate care
să ne opereze, când se vor înmulţi cazurile de malpraxis, prin îngroşarea rândurilor
celor care nu îşi fac meseria aşa cum trebuie, cu tot mai mulţi medici mediu
sau slab pregătiţi, sau când vom observa că, statistic, serii întregi de
absolvenţi pleacă în Edenul visurilor lor.
