Pachetul de servicii fundamentale de sănătate
intră în vigoare – cu surle şi trâmbiţe – de la 1 iunie. Undeva în josul
paginii, cu caractere mititele, greu lizibile, autorităţile mormăie totuşi că
normele de aplicare a acestui pachet urmează a fi elaborate la o dată ulterioară.
Prin analogie e ca şi cum uzinele Dacia ar anunţa un prototip şi, când ziariştii
entuziaşti vor să afle când pot să cumpere noua maşină minunată, li se spune
sec: „Cândva“. Era şi timpul, totuşi, să aflăm în literă şi paragraf ce primim
de banii cu care cotizăm la buget. Şi nu sună deloc rău – deşi căutătorul de
nod în papură se va întreba de ce sunt trei consultaţii şi nu patru, de ce faci
analiza X şi nu analiza Y ş.a.m.d. Critica mea, pe fond, asupra acestui pachet
a fost rezolvată prin dezbatere publică, la vremea când ministrul Nicolăescu
propunea, social-liberal, ca sănătatea să fie otova pentru toată lumea,
asigurată sau nu. Între timp lucrurile s-au rezolvat. Cel puţin aparent.
Continuă să fie foarte atractivă varianta în care, dacă eşti sănătos, să
eludezi plata asigurărilor de sănătate, mai bine pui banii într-un cont,
undeva, şi, când te îmbolnăveşti, plăteşti cotizaţia pe ultimele şase luni şi...
ta-dam! Te bucuri de toate drepturile. E o slăbiciune pernicioasă de organizare
a sistemului, la fel cum slab este şi mijlocul în care se cuplează două lucruri
„inovatoare“: listele de aşteptare şi riscograma.
Riscograma
e un cuvânt inventat, ad-hoc, de specialiştii în spin de la Ministerul Sănătăţii*.
O căutare matinală pe internet nu doar că n-a recunoscut cuvintele-cheie
„riscogramă, DEX“, dar a şi propus, smintit, varianta mai plauzibilă „riscogramă,
SEX“. Efortul acestui autor de-a afla în ce constă buclucaşa armă misterioasă
pe care-o vor folosi doctorii de familie în prevenţia bolilor a fost, în cele
din urmă, încununat de succes. În alt subsol, pe un website similar în slovă cu
un stâlp de telegraf, scrie negru pe alb ce va cuprinde instrumentul: evaluarea
stilului de viaţă, riscul cardiovascular, riscul oncologic, riscul de boală
mintală/depresie şi consum problematic de alcool, riscul reproducător. Aici vor
fi consemnate consumul problematic de tutun, alcool, dacă pacientul face sau nu
mişcare şi tipul de dietă pe care o urmează. Practic, oamenii domnului Bănicioiu
au tradus în limba română fişele de risc folosite de NHS (care, apropo, în mod
misterios nu mai pot fi accesate de IP-uri din România; oare de ce?). Fiecare
din aceste categorii merită critica ei, dar trebuie să o amân pentru un
paragraf ulterior. La ce e bună, de fapt, riscograma? De ce ne trebuie?
Aparent, persoanele care vor fi aflate „la risc“ vor fi incluse „într-un
program de schimbare a stilului de viaţă, individualizat în funcţie de mărimea
riscului stabilit“. Cei la risc cardiovascular înalt vor fi „monitorizaţi
activ“. Idem pentru riscul oncologic sau pentru cel psihiatric.
Domnilor,
în ce ţară trăiţi dumneavoastră? Şi ce minte planetar indemnă a scris un astfel
de proiect? Schimbare a stilului de viaţă? Adică le veţi spune oamenilor din
această categorie de risc să fie mai puţin săraci, mai puţin şomeri, să mănânce
mai puţine grăsimi saturate şi să meargă mai mult cu bicicleta? Iar cât priveşte
„monitorizarea activă“, să înţelegem că vom alerga după ei cu tensiometrul? Ar
fi frumos dacă n-ar fi naiv. Şi-ar fi naiv dacă n-ar fi periculos.
Şi
astfel ajung la critica pe fond a unui astfel de instrument. Tehnic vorbind, el
este un instrument compozit de screening. Înţeleg, poate echipa domnului
ministru Bănicioiu ne va spune, spre clarificare, că a fost dezvoltat autohton,
de şcoala românească de sănătate publică. Orice pifan în ale epidemiologiei îţi
va spune că astfel de instrumente, înainte de-a fi implementate, trebuie
validate pentru parametrii de funcţionare (sensibilitate, specificitate,
valoare predictivă pozitivă şi funcţie discriminativă). În liberă traducere
asta înseamnă că, ideal, instrumentul trebuie să „surprindă“ corect ce măsoară,
adică riscul, în rang optim privind falşii pozitivi, falşii negativi, câţi din
ei reevaluaţi longitudinal chiar dezvoltă boala şi câţi dintre cei sănătoşi rămân
sănătoşi. Înţeleg că riscograma domnului Bănicioiu ar fi o cârpeală din scoruri
europene şi abrevieri de chestionare, dar m-aş fi aşteptat că – măcar pentru
aceia dintre noi cu minime pretenţii de-a înţelege un chestionar – ni se vor
prezenta aceste specificaţii. Mai mult, riscograma prezintă (tipic, din păcate,
pentru România) următoarea problemă practică: nu pune diagnostice, dar ridică
întrebări. Pentru întrebări nu se pot prescrie, prin bilete de trimitere,
analize sau consultaţii de specialitate. Sunt curios ce cod ICD vor trece
medicii de familie pentru cineva „la risc“ de depresie, spre exemplu. Sau vor
trece „depresie“ pe baza a două criterii bifate nominal de pacient? Şi, dacă
pacientul nu are depresie, cine îşi asumă asta? E malpraxis să pui un
diagnostic fără să fi respectat criteriile, stigmatizezi o persoană şi îi
provoci suferinţă emoţională subiectivă.
Omul
pus pe-un palier de risc, dar care e deja bolnav, nu va fi văduvit suplimentar
de sistemul de sănătate. Adevărata victimă a riscogramei e, culmea, omul sănătos.
Bine, omul sănătos care bea, fumează şi mănâncă ocazional mici şi-a cărui
libertate de-a duce un stil de viaţă non-canonic e sancţionată de stat. Un stat
care – prost obicei – se bagă din nou în viaţa intimă a individului din motive
ce ţin de domeniul perversului, nu neapărat al utilului. Studiile referitoare
la risc în raport cu substanţe sau practici sunt în eternă schimbare şi îmi
pare că ministerul român al sănătăţii are certitudini unde alţii încă se
îndoiesc.
*Brevetul de inventator a fost eliberat însă
pe numele contabilului E. Nicolăescu; riscograma a fost instrumentul pe care
s-a bazat, de fapt, Programul naţional de evaluare a stării de sănătate a
populaţiei (PNESSP), în 2007–2008. Cu ce succes – se ştie. (N. red.)