La prima vedere, anul 1924 nu produce prea
multe asocieri. Se terminase marele război, nu începuse încă prima criză
economică globală şi numai o privire mai atentă descoperă evenimente
notabile. În ianuarie, moare Vladimir Ilici Lenin; în februarie, are
loc, la New York, premiera compoziţiei Rhapsody in Blue a
tânărului George Gershwin; în martie, sultanul Abdul Majid al
califatului de la Istanbul abdică; în aprilie, Adolf Hitler e condamnat
la cinci ani de închisoare (dar va fi graţiat după opt luni de
detenţie); în mai, Gottlieb Daimler şi Karl Benz creează compania de
automobile Mercedes-Benz; în iunie, moare politicianul socialist Giacomo
Matteotti, asasinat de fascişti la Roma; în iulie nu se întâmplă nimic
notabil; în august, Franţa îşi retrage trupele de ocupaţie din Germania;
în septembrie, Belgia legiferează ziua de lucru de opt ore; în
octombrie, obiectul ciudat numit Zeppelin traversează oceanul Atlantic;
în noiembrie, Calvin Coolidge devine cel mai anodin preşedinte al
Statelor Unite; iar în decembrie, Willem Einthoven primeşte premiul
Nobel pentru Medicină şi Fiziologie în sala festivă a primăriei din
Stockholm. Despre descoperirea pentru care a fost premiat Einthoven am
aflat în liceu, când am învăţat semnificaţia literelor P, Q, R, S şi T (dar încă nu U) în traseul electrocardiografic. Einthoven a inventat galvanometrul în care impulsurile electrice generate de inimă erau transformate, cu ajutorul unui câmp electromagnetic, în mişcări ale unei sârme capturate de un mecanism optic pe hârtie fotografică. Invenţia fusese finalizată în 1903, iar modestul savant olandez fusese nominalizat pentru premiul Nobel în 1911, 1913, 1914, 1917, 1920, 1921 şi 1922.
Premiul Nobel pentru Medicină şi Fiziologie din 1924 are însă o semnificaţie unică în istoria medicinii din România, pentru că este singurul an în care profesorii unei facultăţi de medicină din ţara noastră au fost solicitaţi să nominalizeze candidaţi pentru această distincţie. Cum se ştie, Comitetul Nobel de la Karolinska Institutet din Stockholm invită în fiecare an profesorii de la facultăţile de medicină din ţările scandinave, laureaţii premiului din anii anteriori şi profesorii a şase facultăţi de medicină din lume, să facă nominalizări. Întâmplător sau nu, invitaţia adresată corpului profesoral al Facultăţii de Medicină din Bucureşti urma decernării premiului Nobel, în 1923, cercetătorilor canadieni Frederick G. Banting şi James R. MacLeod, pentru prepararea unui hormon antidiabetic utilizabil în clinică, eveniment care a dus, în 1924, la un protest adresat Comitetului Nobel de Nicolae Paulescu, profesor titular şi şeful catedrei de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti din 1904. Într-o serie de investigaţii care au utilizat un model canin de diabet indus prin pancreatectomie totală, Paulescu descoperise toate proprietăţile fiziologice fundamentale ale hormonului antidiabetic şi îşi prezentase rezultatele, în 1920–1921, în şedinţe ale filialei din Bucureşti a Societăţii de Biologie din Paris şi le publicase în tratate şi reviste cu siguranţă accesibile colegilor lui.
Pentru Premiul Nobel din 1924 au fost primite nominalizări de la 78 de persoane. Printre cei cu multiple nominalizări s-au numărat chirurgul Ferdinand Sauerbruch (6), neurologul Joseph Babinski (5) şi diabetologii Frederick Banting (3) şi Oskar Minkowski (2). Persoana cu cele mai multe nominalizări a fost însă savantul roman Victor Babeş, propus pentru premiul Nobel de 13 dintre colegii săi de la Facultatea de Medicină din Bucureşti: C. Daniel (ginecologie), D. Gerota (anatomie topografică şi chirurgie), E. Juvara (chirurgie), M. Manicatide (obstetrică), G. Marinescu (neurologie), D. Manolescu (oftalmologie), N. Meţianu (otorinolaringologie), M. Minovici (medicină legală), I. Nanu-Muscel (medicină internă), S. Nicolau (dermatologie), A. Obregia (psihiatrie), G. Stoicescu (medicină internă) şi A. Teohari (farmacologie). Toate nominalizările lui Babeş au fost formulate, în engleză, în acelaşi fel: work on pathological anatomy, symptomatology, prophylaxis and treatment of pellagra. Doar doi (E. Juvara şi D. Manolescu) dintre cei care l-au nominalizat pe Victor Babeş au profitat de oportunitatea de a prezenta mai mult de un candidat şi l-au nominalizat şi pe Thoma Ionescu, pentru descoperirile sale în chirurgia sistemului nervos vegetativ (simpatic) cervical şi toracic. Cunoscutul bacteriolog Ion Cantacuzino l-a nominalizat pe mentorul său, Émile Roux, directorul Institutului Pasteur din Paris. Câştigătorul premiului, Willem Einthoven, a fost propus de sir Archibald Hill din Londra (laureat al Premiului Nobel în 1922), Paul Trendelenburg din Freiburg-im-Breisgau şi Daniel Danielopolu din Bucureşti. Nicolae Paulescu şi Thoma Ionescu, vechi prieteni, nu au făcut nicio propunere.
Pentru medicii de astăzi de pretutindeni, numele lui Babeş este legat de babesioză, o infecţie cu un parazit transmis de căpuşa Ixodes scapularis, vectorul boreliozei şi ehrlichiozei. În America, boala este cunoscută şi ca malaria nord-estului, iar zona în care locuiesc, în Long Island, are câteva cazuri în fiecare an.
Una dintre personalităţile fascinante ale istoriei medicinei, Victor Babeş rămâne în conştiinţa istorică prin descoperirea corpusculilor Babeş-Negri şi Babeş-Ernst. Un domeniu insuficient prezentat, dar valoros din punct de vedere iatroistoric este descoperirea fenomenului imunităţii pasive şi enunţarea principiului antibioterapiei, constatând că: „unele microorganisme pot elabora substanţe capabile să modifice mediul de cultură în asemenea măsură încât creşterea şi nocivitatea altor microorganisme să fie inhibată“.
La începutul secolului trecut, Babeş era însă
şi o autoritate necontestată în domeniul pelagrei, atât în Europa, cât
şi în Statele Unite, el reuşind să izoleze mai multe specii de bacterii
şi de mucegaiuri şi să stabilească „legătura eventuală între aceşti
paraziţi şi pelagră“. A făcut o serie de cercetări cu extracte apoase
din porumb, inclusiv legate de neutralizarea efectelor toxice, a descris
modificările anatomopatologice în pelagră. Aşadar, admiraţia colegilor
lui de la Bucureşti este uşor de înţeles.
În 1924, corifeii medicinii bucureştene au avut
şansa de a nominaliza trei candidaţi de valoare pentru Premiul Nobel.
Au făcut-o pentru Victor Babeş şi Thoma Ionescu, dar l-au ignorat pe Paulescu. În interpretarea lui Victor Gomoiu (Spitalul, 1943, p. 303), „vânzătorii de situaţii sau de glorii ieftine (...) au organizat în jurul trudei sale o conspiraţie a tăcerii“. Dacă e adevărat, nu pot decât să sper că situaţia nu se va repeta, căci nu te poţi scălda de două ori în apele aceluiaşi râu. Doar în cazul în care, Doamne fereşte-ne, Dâmboviţa este excepţia care confirmă regula lui Heraclit din Efes.