Studiile postumaniste
ne arată că felul în care am idealizat copilul în secolul al XIX-lea încă are
efecte în societatea contemporană, cu precădere în construcția unei imagini a
copilului inocent, o imagine duioasă, cosmetizată. Acesta se lovește însă de
realitatea brută a copilului bătut, maltratat și abuzat – uneori „cu cele mai
bune intenții”.
Un articol dedicat imaginii copilului,
semnat de James R. Kincaid, a fost recent tradus și publicat în jurnalul „Post/h/um
4”. Acesta expune contrastul dintre „mica Alice sau Oliver Twist sau Dick
Zdrențărosul – și coșarii care mureau de cancer testicular, copiii mutilați din
fabrici, copiii izgoniți, lăsați să vagabondeze pe străzi și să își vândă
corpurile la bucată”. Sigur, astăzi lucrurile nu mai sunt atât de sumbre
datorită tratatelor internaționale și responsabilizării statului, dar
neutralizarea contrastelor persistă: între copilul inocent pe care îl imaginează școala, societatea, discursul
public și copilul real, care se confruntă zilnic cu diverse grade și forme de
violență, există o falie adâncă.
Prof. univ. Maria Roth, de la Facultatea de
Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca a fost invitata primei întâlniri din acest an universitar a
Atelierului de Filosofie și Antropologie Medicală. Vorbitoarea și-a propus să
aducă în discursul public copilul real și, mergând mai departe, să ridice
problema violenței împotriva copiilor din perspectiva sănătății publice.
În România, dreptul copilului este
recunoscut în urma ratificării Convenției ONU din 1990, statul obligându-se să
protejeze copiii împotriva oricăror forme de violență (art. 19, 32, 34, 35,
36). Articolul 19 statuează faptul că statul are obligația să protejeze copilul
în fața tuturor formelor de abuz și neglijare, fie ele realizate de părinți sau
de alte persoane responsabile pentru îngrijirea copilului și să ia măsuri de
prevenire și intervenție în astfel de cazuri. Mai recenta Lege a Copilului
prevede interzicerea pedepselor fizice și sancționarea persoanelor care comit acte de violență
împotriva copiilor. Este important să nu uităm, oarecum contrar limbajului
juridic, că un copil este un om mic, iar dreptul său este (pe filiera
iluministă în care funcționează sistemul juridic) fundamental, inalienabil,
universal, egal și indivizibil. În realitate însă, aplicarea acestui drept este
întârziată de contexte sociale și culturale înapoiate.
Să înțelegi violența împotriva copiilor ca
pe o problemă de sănătate publică are o serie de efecte previzibile și utile în
combaterea violenței, în special atunci când pârghiile juridice europene nu
funcționează eficient într-un spațiu mentalitar decalat. În primul rând, o
astfel de abordare nu rămâne doar la observația pasivă că „așa e pe la noi”, cu
toată încărcătura folclorică de „eu te-am făcut, eu te omor” sau anecdotică „și
pe mine m-au bătut părinții și uite ce bine am ajuns”. În general, românul e de
acord că nu e bine să îți bagi copilul în spital, dar înțelege acest lucru ca
excepție, nu ca efect al unui mod de disciplinare care continuă să fie social
acceptat, dincolo de prevederile legale.
Înțelegerea violenței împotriva copiilor ca
problemă de sănătate publică permite realizarea unor studii sociologice precum
cel al prof. dr. Maria Roth. Acesta vizează: compararea perspectivei copiilor
și a părinților privind victimizarea, compararea ponderii răspunsurilor
părinților în funcție de gen, analiza violenței împotriva copiilor în funcție
de gen și vârstă. Acest efort autohton de a înțelege sociologic fenomenul de
violență în rândul copiilor funcționează în paralel – dar și împreună – cu
efortul Organizației mondiale a sănătății (OMS), care în septembrie 2017 a
publicat datele studiului Know Violence in Childhood realizat în 2016.
Rezultatul: 1,7 miliarde de copii sunt victime ale violenței interpersonale,
1,3 miliarde de copii sunt bătuți, 95.000 de copii de toate vârstele sunt uciși
și 18.000 de fete adolescente sunt victime ale abuzului sexual.
Un alt efect este cel al consolidării unei
paradigme medicale care nu mai tratează doar rănile suferite de copil în urma
unui abuz, ci, într-un proces colaborativ, se încearcă estomparea condițiilor
de violență. În 1962, Henry Kempe, medic la Spitalul de pediatrie din Denver, a
descris sindromul abuzului fizic la sugari (battered baby syndrome), o
boală cu criterii medicale bine determinate și o unitate specifică de
diagnostic. Prezumția a fost că traumatismele induse pot fi diferențiate de
cele accidentale prin poziția lor, precum și prin diverse caracteristici ale
copiilor bătuți și ale părinților abuzivi. Pentru prima dată, un copil bătut
era diagnosticat pe măsura traumelor suferite și tratat în funcție de nevoile
lui specifice – o schimbare de paradigmă în medicina pediatrică. Astăzi se
lucrează la consolidarea acestei mișcări. Prof. dr. Maria Roth atrage atenția
că minorii, ca subiecți de drept și nu doar obiecte pe care se aplică o
intervenție medicală, trebuie să fie ascultați de profesioniști și de părinți,
au dreptul la informație medicală, confidențialitate și dreptul de a participa
la luarea deciziilor.
Discuțiile de după prezentare s-au înscris
și ele pe linia combaterii colaborative a violenței. Este nevoie de un efort
comun al inspectoratelor școlare, direcțiilor generale de asistență socială și
protecția copilului și direcțiilor județene. Consilierea psihologică în urma
traumelor este adesea derizorie și constă în una sau două întâlniri. Și
primăriile au atribuții de combatere și prevenire: teoretic, există un asistent
social care ar trebui să se ocupe de asta, dar această persoană are multe alte
atribuții, iar în satele și orașele cu diverse nevoi, copiii sunt lăsați
deoparte. Sunt sesizate doar cazurile extreme, fără a se lucra la combaterea
formelor de violență mai puțin grave, dar care își pun amprenta asupra copiilor
și creează precedente pentru violențe mai grave. Vorbitoarea a subliniat faptul
că principalul rol al Direcției pentru Protecția Copilului nu este acela de a
face poliție, ci de a ajuta. Din acest punct de vedere, ar trebui să existe
etape intermediare pentru violențe mai puțin grave, în care profesioniștii să
lucreze pe termen lung la autoreflecție, parenting, înțelegerea
consecințelor etc. Apoi, bineînțeles, este nevoie de un aparat juridic ferm, care
să pună în mișcare drepturile copilului.
O muncă de teren individuală, realizată de
una dintre participantele la discuție, relevă toate aceste date sociologice
într-un caz cutremurător. Întrebat cu ce personaj de basm se aseamănă tatăl
său, băiatul de șase ani a înlăturat rând pe rând fiecare dintre variante:
tatăl nu era împăratul, nici Făt-Frumos, nici măcar zmeul. „Tati e un mare
zero, nu există pentru mine.” Acesta este doar o dovadă că inocența copiilor
poate fi pierdută ușor și foarte devreme, deși echipa coordonată de prof. dr.
Maria Roth a întâmpinat probleme la completarea chestionarelor în școli, din
cauza ideii de păstrare a unei inocențe presupuse și nechestionate a copiilor.
În cazul prezentat, învățătoarea nu știa multe despre situația băiatului, la
ședințele cu părinții se discutau probleme administrative. Medicul școlar știa
mai multe, era un caz de copil urecheat care căuta tratament dermatologic
pentru răni severe și care a fost tratat local și trimis acasă. Evident, rănile
persistau din moment ce pedepsele abuzive nu încetau. Nimeni din școală sau
dintre cei apropriați nu a făcut o sesizare. Mama copilului, tradiționalistă,
nu a cerut ajutorul autorităților de teamă să nu își destrame familia. Copilul
nu este inocent, este vulnerabil – un om căruia i se încalcă drepturile pentru
că are doar câțiva ani și nu se poate apăra.
Dacă sănătatea publică este percepută ca o
prioritate pentru prosperitatea și dezvoltarea unui stat – așa cum o fac
organizații internaționale precum OMS –, atunci nu mai putem ignora
condiționarea socială a accesului copiilor la servicii de sănătate, lipsa unor
programe coerente și asociative de prevenire și combatere a violenței împotriva
copiilor, invalidarea vocilor copiilor abuzați sau ignorarea dreptului copilului
la diagnosticul medical.
Ana-Maria Deliu este
masterandă la Istoria imaginilor – istoria ideilor la Universitatea
„Babeș-Bolyai”, redactor șef Echinox, editor „Metacritic Journal for
Comparative Studies and Theory” și membră în Comisia științifică și de
organizare a Atelierului de filosofie și antropologie medicală.
