Fiind la Tecuci pentru câteva zile, i-am revăzut cu mare bucurie pe Daniel și Doru, prietenii mei care îmi transmit, ca din totdeauna, aceeași stare de bine, de calm și de stabilitate. Fiecare a avut propuneri și a activat în medii și în orașe cu mult mai dezvoltate și mai îndepărtate geografic și intelectual faţă de urbea unde au ales să revină. Doctorate, traduceri, cărţi premiate ori prezentări în faimoase aule nu le-au dat aripi false, și ei au planat, până și-au găsit spaţiul cu care au rezonat. Având kilometrul 0 în interior, nu au căutat centrul în spaţii care se pretind faimoase, dar care, prin continua adăugare de poleială, și-au pierdut reperele și nu fac decât să graviteze în jurul unor sori aparent luminoși, dar care apun repede și lasă o pâclă nădușitoare.

        Într-una dintre seri, am privit pe fereastra camerei care m-a găzduit multe decenii. La unul dintre balcoane am observat o mișcare. Un medic pensionar, rămas singur, pe care nu-l mai văzusem din vremea cât activasem la spital. Fusese un specialist cunoscut în toată Moldova. Prima întrevedere cu el m-a lăsat cu o tristeţe. Am obţinut aprobarea să particip la activităţile secţiei pe care o conducea. În prima zi, cum mi se părea firesc, m-am îndreptat înspre cabinetul său. M-a poftit înăuntru, iar eu, naiv, i-am întins mâna dreaptă. Gestul meu l-a iritat la culme. Cu o anumită superioritate, exprimată prin mișcări, pe chip și în glas, mi-a spus: „Tu să dai mâna numai dacă ţi-o întind EU!”. Mi-a tăiat entuziasmul, însă am învăţat lecţia. Putea să mă instruiască și într-un alt mod.

Promisiuni și realitate

        Eram deja medic și activam în Secţia de Chirurgie. O doamnă doctor, cu care aveam un bun dialog, atât medical, cât și cultural, dar mai ales personal, m-a rugat să o sprijin în demersul de a ajunge manager al Spitalului „Anton Cincu” din Tecuci. Știa că îmi doream să înfiinţăm un centru modern de primiri urgenţe și m-a asigurat că va lupta pentru acest obiectiv.

        Săptămânile au trecut. Prima decizie a doamnei, acum manager: mi-a suspendat gărzile din Secţia Chirurgie și a decis un control la două dintre cabinetele pe care le coordonam. Am solicitat o audienţă și mi-am exprimat nedumerirea faţă de situaţie. Evident, am pomenit și de relaţia profesional-personală pe care o dezvoltasem în ultimii ani. „Nu știu despre ce vorbiţi!? Vă rog să vă conformaţi deciziei și să mă lăsaţi să lucrez!”. Nu m-am ciupit. Eram conștient și treaz. Dar din nou cuprins de tristeţe. I-am comunicat dr. Teodorescu ceea ce-mi transmisese doamna manager și, cum se mișcă gândurile în univers, m-a sunat de la Iași profesorul Mungiu, care, în drum spre București, ca mai mereu, își exprima dorinţa de a ne revedea la spital. Ne fusese oaspete în urmă cu un an și susţinuse o conferinţă despre durere, pentru medici, la Casa de Cultură. Ca să scurtez povestea, mi-a propus să revin la Iași, ca doctorand al său, colaborator al Centrului de Studiu și Terapie a Durerii și am acceptat.

Reversul medaliei

        Eram de ceva ani cadru didactic la UMF Iași, când un telefon mă apela. Doamna, fostă manager, revenită printre muritori, îmi solicita ajutorul într-o chestiune de management sanitar. I-am facilitat întâlnirea pe care și-o dorea și am râs în sinea mea. Grigore T. Popa își încheia un text așa: „Toate trec în lumea asta, chiar și nenorocirile”. Doamnelor, domnilor, toate funcţiile trec în viaţa asta, până și viaţa. Să ne regăsim funcţionalitatea interiorului nostru și să ne recentrăm. Mă înduioșează, și chiar acesta e sentimentul, foștii zmei care abia se târâie prin orașe și care, împuţinaţi la trup și în zile, singuri, privesc lumea care se perindă prin dreptul lor...

Citește și alte materiale scrise de Richard Constantinescu