De mai multă vreme încerc să
lansez această opinie despre cum am putea să ținem medicii în
țară. M-a încurajat o discuție recentă cu un coleg și mă bucur
să constat că sunt mulți care văd o astfel de soluție. Oricum,
creșterile salariale din 2015 și 2016 nu sunt aplicabile în
spitale decât dacă crește punctul de DRG (tariful de serviciu pe
caz rezolvat). Indiferent ce planuri structurale are România privind
sănătatea (și oricât de nimerite ar fi), ele nu pot fi realizate
fără medici. Exodul acestora nu pare însă să se oprească. După
un prim tren, care a dus din țară tinerii medici specialiști, vine
un al doilea, care va duce peste hotare și medici de 35–45 de ani.
Și în acest caz, sunt culese specialități țintite, precum
oftalmologie, ORL, reumatologie, oncologie, geriatrie – domenii în
care anumite țări din Europa de Vest au un deficit din cauza
nevoilor crescute de îngrijiri legate de îmbătrânirea populației,
o problemă reală pentru Uniunea Europeană.
Este nevoie de măsuri disperate
(sau, până la un punct, similare celor din IT, unde au dat roade),
discriminatorii, neconvenționale – numiți-le cum vreți, dar sunt
vremuri disperate pentru sistemul sanitar. Dacă legislația
împiedică adoptarea unei măsuri de zero taxe și impozite pentru
medici, atunci ea trebuie să fie schimbată. Apoi, și impactul
psihologic asupra beneficiarilor ar fi enorm, aceștia ar simți că
țara îi dorește dacă nu le cere taxe și impozite.
Costul unei asemenea măsuri nu poate
depăși un miliard de lei și ar fi foarte ușor de implementat:
venitul brut de pe fluturașul de salariu devine venitul net al
medicului, indiferent de clasa de salarizare, nivelul de calificare
etc. Pentru cinci ani, de exemplu. Timp critic câștigat pentru a
frâna exodul și a susține rămânerea medicilor în România,
pentru convergența cu lansarea mai multor absolvenți de rezidențiat
pe piața muncii, cu deschiderea spitalelor regionale, cu creșterea
rolului ambulatoriului, cu privatizarea unor segmente din sistemul
sanitar, cu intrarea pe rol a asigurărilor de sănătate private.
Altfel, toate aceste măsuri – normale – nu vor putea fi
implementate din lipsă de medici.
În altă ordine de idei, este clar
că există o disponibilitate enormă a cetățenilor de a investi în
propria sănătate – dacă întrebi, bancherii și asiguratorii vor
spune că, din economiile populației (din bănci sau de la saltea),
oriunde între zece și douăzeci de miliarde de lei ar fi destinate
îngrijirii sănătății. Dar cetățenii cer servicii de calitate
pentru banii pe care sunt dispuși să-i scoată din buzunar –
paradoxal, oarecum, pentru că nu au prea multe pretenții în ce
privește serviciile pe care le decontează statul din banii din
sacul comun al contribuției obligatorii la sănătate. O legislație
eficientă ar fi trebuit să găsească demult deja o cale să
absoarbă acești bani, oferind la schimb servicii de sănătate de
calitate.
Propun și alte două teme de
reflecție celor care vor da legi în domeniul sănătății în
România după decembrie 2016. Prima: indiferent cine a fost la
putere în ultimii șapte ani, din reformele structurale propuse sau
cerute începând cu 2009, nu s-a implementat practic nimic (și
atunci încă nu începuse exodul masiv al medicilor, erau doar
semnale). A doua: poate că sistemul de sănătate bazat pe
contribuții și-a atins limitele și ar trebui regândit din
temelii, dată fiind structura de contribuabili și ineficiența
cheltuirii banului. Poate ar fi potrivit ca aceia care au bani să
plătească direct pentru serviciile de sănătate fără a li se mai
reține contribuții, iar cei care nu au să fie ajutați de stat din
alte resurse bugetare.
În cinci ani, încă patru milioane
de cetățeni – „decrețeii“ – vor avea tot mai multă nevoie
de servicii de sănătate. Astfel că, în 2020 (ținta finalului de
ciclu strategic al politicilor publice de dreapta sau de stânga),
trebuie să avem cu adevărat un alt sistem sanitar pentru a face
față.
