Prima oară
aflasem de C. D. Zeletin în legătură
cu fapta sa unică în literatura română: traducerea integrală în limba română a Florilor răului ale lui Charles
Baudelaire. Cunoşteam antologia realizată de Geo Dumitrescu, în care se regăseau
numeroşi competitori în realizarea unor variante româneşti ale unor poezii ale
marelui poet francez, nu lipseau de acolo nici Arghezi, nici Ion Barbu, nici
Philippide, nici atâţia alţii, care de care mai redutabili, dar fiecare cu
câteva poezii şi nici ansamblul lor nu acoperea întregul volum în discuţie.
Întreprinderea dusă la capăt de C. D. Zeletin este de proporţii titanice şi
singură putea justifica o viaţă de om. Aflasem ulterior, când avusesem ocazia
de a-l întâlni personal, că a lucrat la această traducere timp de mai multe
decenii. Era de înţeles, dar acum, cu publicarea întregii sale opere literare,
la Editura Spandugino, ne dăm seama de forţa sa creatoare, care s-a împărţit
între două teritorii, unul al ştiinţei, biofizica, altul al artelor. Am urmărit
cele trei volume publicate, alte patru aşteaptă să întregească opera sa literară.
Încă de la
primul volum, m-am regăsit în gândurile sale: „Aşa începe sfârşitul: nu te mai
miră nimic...“. Cum să nu mă regăsesc aici, când am repetat mereu că ceea ce dă
un sens vieţii mele este capacitatea mea de a mă mira? „Adevărul e sâmburele cu
coaja cea mai groasă“; nu e aici ceva echivalent cu reflecţia care mi-e atât de
apropiată, care accentuează faptul că adevărurile cele mai profunde sunt şi
cele care se ascund cel mai bine? „Inteligenţa, estetică a minţii“ nu trimite
oare şi la faptul că ştiinţa recurge în mod sistematic la criteriul estetic,
mai cu seamă atunci când criteriul testării experimentale eşuează?
„Obscurantistul urăşte ceea ce nu înţelege“ nu se învecinează oare cu reflecţia
lui Moisil, care mă captivase: „Omul, când nu înţelege, e contra“. O reflecţie
care pune degetul pe o rană gravă a educaţiei şi căreia i-am dedicat multe
pagini: „Prea mult arătăm adevărul şi prea puţin îl căutăm“. Într-adevăr, nu
acordăm în educaţie şi în învăţare importanţa actului de căutare şi de găsire,
ne mulţumim să arătăm numai produsul final. Iată şi o reflecţie de aceeaşi
natură: „Pe drumul ocolit se găseşte, pe drumul drept se obţine“. Într-adevăr,
drumurile care duc la rezultate interesante sunt ocolite, deoarece, înainte de
a ajunge la un rezultat, au de făcut faţă unor obstacole care pot genera greşeli
şi eşecuri, deci vor fi drumuri ocolite. Dar aceste ocoluri sunt tocmai viaţa
autentică a cunoaşterii. Dar educaţia, oarbă la aceste realităţi, preferă
drumul drept, pe care obţinem rezultatul dorit, însă din care umanul a fost
eliminat.
Volumul al
treilea, de aproape o mie de pagini, al Scrierilor profesorului Zeletin, ne
încântă prin pasiunea pe care o manifestă faţă de problemele limbajului, în
general, ale limbii şi literaturii române în special. Evocări, convorbiri,
eseuri pe teme dintre cele mai variate. O secţiune specială este dedicată
scriitorilor medici Gr. T. Popa, Victor Papilian, Vintilă Ciocâlteu, George
Magheru, Vasile Voiculescu, Ion Biberi, Eduard Pamfil, Victor Săhleanu şi Iorgu
Gălăţeanu. Suntem astfel incitaţi să ne gândim dacă nu cumva există anumite
caracteristici comune scriitorilor medici. Un eseu despre a învăţa, a cunoaşte şi a şti
prilejuieşte distincţii de fineţe de care educaţia ar trebui să ţină seama. O
analiză atentă a metaforei „Patria mea este limba română“, metaforă pe care o găseşteputernică şi seducătoare, dar tocmai de aceea primejdioasă. Nimicul poetic, metafora turnătoriei, variaţiile
infinitezimale ale gâdilăturii, poezia scrisă în vis, agramatismele, problema
binelui şi a răului în morala creştina, elogiul lucidităţii, despre Annie şi
Pascal Bentoiu, despre un anume vers eminescian, despre proza lui Sadoveanu şi
aceea a lui Voiculescu, o exegeză pe Costache Conachi şi despre modul de
procedare al lui Perpessicius, apoi despre spaţialitatea la Şt. O. Iosif,
despre răul bacovian. Nu am ajuns nici măcar la jumătatea acestui volum.
Am parcurs
şi restul volumului şi pot spune că din întregul tom se desprinde patima
profesorului Zeletin pentru tainele limbii şi literaturii române, asupra cărora
se concentrează cu o acribie care bănuiesc că îi este comună scriitorului şi
biofizicianului. Mă despart de cei care considera că scriitorul şi
biofizicianul trebuie analizaţi separat, ca două personalităţi care întâmplător
au locuit în aceeaşi persoană. Sunt convins că se vor găsi multe lucruri
comune, dacă luăm în considerare atât pe biofizician, cât şi pe scriitor. Dar,
în cultura românească, nu am ajuns încă acolo.
