După perioada de glorie a echipei române în Cupa Davis, Ilie Năstase și Ion Ţiriac au organizat un concurs cu premii. În pauzele dintre meciuri se putea suna la un număr de telefon, iar răspunsul corect la o întrebare trasă la sorţi aducea o rachetă de tenis de foarte bună calitate sau un alt premiu. 

Rezultatele obţinute în turnee și în Cupa Davis au avut un foarte important ecou în rândul copiilor. Nu au apărut noi campioni de aceeași talie, dar tenisul de câmp a devenit un „sport de masă”. Se practica pe terenuri adevărate, pe stradă, în curtea școlii, cu fileu sau la perete, cu rachete mai bune sau „Reghin”... chiar și cu palete de lemn. Important era că foarte mulţi făceau sport!

Apariţia fenomenului Halep, în primăvara anului 2007, ne-a adus aminte că româncele Florenţa Mihai, Alina Tecșor, Virginia  Ruzici, Mariana Simionescu și Irina Spîrlea au ridicat de multe ori tribunele în picioare. Fără a diminua rolul acestora (foarte important pentru sportul românesc, pentru atragerea către tenisul de câmp a multor băieţi și fete), ceea ce Simona Halep a reușit în tenisul feminin nu a fost atins în ţara noastră de nimeni altcineva.

Comentarii lipsite  de bun-simţ

Multe comentarii stupide sau pur și simplu lipsite de „common sense” au umplut pagini (în scris sau electronic), cu mulţi indivizi bucurându-se de fiecare dată când Simona Halep pierdea un meci, ignorând sau diminuând importanţa unor victorii, chiar și la Roland Garros sau Wimbledon. Iar dacă nu erau în stare de altceva, comentau măcar faptul că într-o competiţie organizată de tenisul profesionist premiul se însoţea și de o sumă de bani.

Ce să mai discutăm de titluri precum „Sorana Cîrstea a dat cea mai mare lovitură financiară a carierei după calificarea în sferturi la US Open! Suma ameţitoare 
încasată de româncă”, titluri și comentarii stupide, care bagatelizează munca, efortul, perioadele la limita tragediei din viaţa unui sportiv care, în acest moment, face din nou să se vadă pe miliarde de televizoare tricolorul românesc.

Ridicolul acestui tip de titlu este demonstrat „în doi timpi și trei mișcări” și de faptul că Sorana Cîrstea a obţinut premii de aproape nouă milioane de dolari și, ca atare, „nu există lovituri financiare”. În schimb, există muncă, efort, sacrificiu și potenţialul ca o jucătoare ca ea să devină model pentru copiii de 3-4-5 ani, care, în loc să își distrugă ochii, mintea și sufletul în „gadgeturi”, jocuri și filme înnebunitoare (pe termen lung), poate că vor prefera teniși în picioare și o rachetă cu care să „bată mingea”, să facă sport.

Efect nefast

Astăzi, la momentul publicării articolului, Simona Halep nu a mai avut dreptul să joace tenis de un an și șaptesprezece zile. Pentru un jucător profesionist contează și trei luni, și o lună, și o săptămână, și poate chiar și o singură zi de restricţii. Este o tragedie și o nedreptate greu de calificat. Dacă m-ar întreba cineva „poţi să îi bănuiești de bună-credinţă pe cei care judecă acest caz?” aș răspunde fără ezitare: „nu, în nici un caz!” Și cum aș putea? În schimb, pot să îmi pun din nou întrebarea dintr-un articol precedent: „Cât de jos mai poate coborî societatea în care trăim”?*.

Iar dacă decizia finală va fi penalizatoare, cum am putea să fim convinși că a fost aleasă corect și nu doar ca să evite, la rândul lor, să primească sancţiunea meritată – pentru întârziere, pentru lipsă de profesionalism, pentru tot ce s-a petrecut în aceste 375 de zile? Efectul este foarte rău atât asupra campioanei noastre, cât și asupra sportului în general și chiar asupra celor care, poate alt­fel, ar fi ales să practice un sport, să își întărească sănătatea, spre binele lor și pentru o societate mai bună.
 

*https://www.viata-medicala.ro/cat-de-jos-mai-poate-cobori-societatea-in-care-traim-ii-30764