Poeţii lumii s-au întrecut s-o definească,
gânditorii n-au rămas nici ei prea îndelung pe gânduri şi au încercat s-o
explice, fără să reuşească pe de-a-ntregul, sculptorii nu s-au mai mulţumit cu
lutul din care va fi fost zămislită întâia făptură omenească de El, marele
creator, căutându-i alcătuirea ascunsă în miezul pietrei, al lemnului, al lavei
solidificate de după marile erupţii vulcanice, în metal, în gheaţă, muzicienii
i-au făcut straie de armonii, ochii copilului au identificat-o cu seninul
cerului, cu siguranţa, blândeţea şi căldura surâsului, a graiului, a braţelor
ocrotitoare, a ceea ce avea să afle la vremea cunoaşterii cuvântului ca fiind
cel mai frumos nume: Mama.
Legendele şi miturile omenirii sunt încărcate
de prezenţa ei. În cartea lui F. W. Bain, The
Digit of the Moon, va fi găsit şi Jawaharlal Nehru (1889–1964) una din cele
mai frumoase definiţii care va fi existând în literatura lumilor despre ea,
femeia, inserând-o în volumul de scrieri „Descoperirea Indiei“. Zicerea ne-a
fost (tr)adusă de poetul George Corbu: „La început, când Tvaştri (creatorul
divin) a hotărât să creeze femeia, a băgat de seamă că întrebuinţase toate
materialele pentru crearea bărbatului şi că nu-i mai rămăseseră alte materiale
consistente. După ce s-a gândit El ce s-a gândit, a procedat astfel: a luat
rotunjimea lunii şi sinuozităţile plantelor agăţătoare, tenacitatea cârceilor
volburii şi tremurul firelor de iarbă, mlădierea trestiei şi farmecul florii, uşurătatea
frunzei şi forma trompei elefantului, privirea blândă a căprioarei şi coeziunea
roiului de albine, scânteierea jucăuşă a razelor de soare, lacrima norilor şi
nestatornicia vântului, timiditatea iepurelui şi înfumurarea păunului,
moliciunea pieptului de papagal şi duritatea diamantului, dulceaţa mierii şi
cruzimea tigrului, căldura focului şi răceala zăpezii, ţipătul agasant al gaiţei
şi gânguritul porumbelului, nestatornicia cocorului şi fidelitatea raţei sălbatice
şi, amestecând totul, a creat femeia şi i-a dăruit-o bărbatului“.
Se presupune că acesta, făcut chiar după
chipul şi asemănarea creatorului suprem, se plictisea de moarte în paradisul în
care fusese „plantat“ de-a pururi şi că-şi va fi spus în gând cam ce avea să
consemneze în vers, mult mai târziu, poetul acela de la Mărţişor: „Mi-e silă de
toate, de rău şi de bine/Mi-e foame şi sete de tine“, acelaşi care avea să dea
noţiunii de femeie cea mai răvăşitoare alcătuire de vers, în limba română:
„Femeie răspândită-n mine/ca o mireasmă-ntr-o pădure,/Scrisă-n visare ca o slovă,/Înfiptă-n
trupul meu – săcure,/Tu ce mi-ai preschimbat cărarea/Şi mi-ai făcut-o val de
mare/ De-mi duce bolta-nsingurată/Dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare/Şi ţărmii-mi
cresc în jur cât noaptea/Pe cât talazul mi se-ntinde/Şi ai lăsat să rătăcească/Undele
mele suferinde/Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă/Din aer căile luminii?/Unde ţi-s
degetele tale/Să-mi caute-n cunună spinii?/Tu te-ai pierdut din drumul lumii/Ca
o săgeată fără ţintă/Şi frumuseţea ta făcută/Pare-a fi fost ca să mă mintă...“.
Pe pământul plin de muritori, care, cu
fiecare cădere, simt dor de paradis, femeia rămâne simbol şi ideal de frumuseţe,
graţie, tandreţe, de dragul căreia... enfer
ou ciel, qu’importe! Cum s-o prinzi în cuvinte? s-au întrebat poeţii,
întrecându-se cu fiecare nouă generaţie, convinşi că i-au găsit miezul de taină,
dar adăugând încă un înveliş (de consistenţa „straielor împăratului“ din
poveste) la vechea broderie. Cum să-i descătuşezi trupul din piatră? se vor fi
zbuciumat sculptorii. Cum să alegi culorile cele mai potrivite spre a-i zugrăvi
chipul? se vor fi frământat pictorii, atenţi la aripile fluturilor, la petalele
florilor, la sidefiul perlelor, la verdele înmuguririlor, la frunzişul întomnărilor,
la paloarea lunii, la scânteierea boabelor de rouă pe firul ierbii din poieni.
Noi ştim, îşi vor fi spus muzicienii, numai
că, pe portativul lor de semne, lumea de sunete abia de a reţinut ba o Julieta,
ba o Melisanda, ba o Madama Butterfly, ba o Tosca, ba o La Traviata, ba o Mimi,
ba o Ileana Cosânzeana – oricum, mult prea puţin ca să defineşti femeia! E adevărat
că ar mai fi şi o Carmen, şi o Manon, ca să nu mai vorbim de Riţa cea cu ochii
sprinţari, de Smaranda de peste Sabar, de Zaraza cu-al său „inventar“ complet
de comori anatomice sau de Mariţa sprâncenată...
Şi totuşi, ei, poeţii, s-au apropiat cel mai
mult de sensul cuvântului femeie. Să-i
lăsăm să ni-l dezlege. Unul dintre aceştia, aruncat de bezmeticia istoriei
dincolo de fruntariile româneşti, dar care şi-a păstrat nealterată limba
dorului ca pentru închinare la luceafăr, spunea: „Pe mine mă iubeau toate
femeile –/şi Ioana, şi Ana, şi Maria, şi Alexandra.../Precum Meşterul Manole/am
vrut să fac şi eu o catedrală/care să dureze veşnic./Atunci le-am chemat la
mine pe toate:/şi pe Ioana, şi pe Ana, şi pe Maria, şi pe Alexandra;/Care
dintre ele va ajunge prima,/pe aceea o voi zidi!/Dar dintre toate femeile care
mă iubeau,/n-a venit decât una:/– M-ai chemat, fiule?“.
La rându-mi, am căutat sensul vorbei cu care
se confundă iubirea care nu cere decât să se dăruie fără să aştepte nimic în
schimb: „Te-a numit Floare Albastră, un luceafăr./Tu erai mireasmă cu alcătuiri
de rai/Şi cânt – ecou luminii în cuvânt./Ţi s-a mai spus când Eva, când
Dalila,/Ai fost pricina războiului troian – Elena,/Pe treapta cea mai joasă,
Magdalena,/Pe friza tainei, Mona Liza,/Între regine Cleopatra/din vatra Nilului
slăvit/Şi pentru neamul urgisit al lumilor/Ai fost Fecioara cea Născătoare de
Mesia – ai fost Maria./Ţi s-a spus balsam şi blestem,/altar de linişti, pacea
serii,/miezul fierbinte din poem,/aroma pâinii, gustul mierii;/Dar eşti cu mult
mai mult de-atât:/Eşti vieţii veşnic început,/paznic de far, ţărm fără vamă,/sensul
vorbei acasă – Mamă“.
Undeva, la margine de Bucureşti, există o
coastă cu izvoare unde liniştea e-mprejmuită cu aştri, o livadă în care cireşii
înfloresc întru nedezminţită cuminţenie la vremea când sevele prind să urce din
adânc de rădăcini ca şi cum dorul întreg al pământului de-a fi mai lângă cer ar
năvăli ca un chiot de lumină în mireasma corolelor fragile de pe ramuri. Acolo şi-a
durat meşterul de cuvinte potrivite cântec de taină cât limba românească, să
uite să mai moară. Casa lui albeşte prin pomi din depărtare – „cuib fermecat ca
de cocori albaştri“. Şi, cum locul acela trebuia să poarte şi un nume, i s-a
spus: Mărţişor.
Obicei străvechi, mărţişorul aminteşte de
Baba Dochia, torcătoarea de lână care-şi păzea oile într-un martie întâi prin
codrii seculari ai Daciei şi, terminându-şi caierul, a răsucit două fire cât să
facă un şnuruleţ pentru o părăluţă găurită găsită în potecă. Şi-a spus că acel
semn de noroc trebuie păstrat. În a sa „Condica limbii rumâneşti“, scrisă între
1810 şi 1820, Iordache Golescu menţionează: „Mărţişorul este şi luna martie,
dar, se zice, şi o aţă împletită cu fir alb şi roşu ce-l leagă la gâtul, la
mâinile copiilor în luna martie, spre pază, spre depărtarea dă orice boală, dă
dăocheat, dă fermecat“. Bogdan Petriceicu Hasdeu şi N. Densuşianu adună o bogăţie
de informaţii cu ajutorul unor chestionare folclorice întocmite spre sfârşitul
veacului XIX, între care cele referitoare la mărţişor. Acesta consta dintr-o
monedă găurită, de argint (mai rar de aur) sau de aramă, dintr-o cruciuliţă sau
alte obiecte-bijuterie manufacturate, legate cu o „zgărdiţă“ din fire roşii şi
albe sau din trei fire (roşu, alb, albastru) ori cu un fir împletit cu o şuviţă
de păr de pe capul celui care urma să primească darul. Cei care făceau cadou
copiilor mărţişorul erau de regulă părinţii. Fetele şi nevestele şi-l făceau
singure. Acesta se punea la gât sau, pentru băieţi, la mână, din zorii zilei de
întâi martie, înainte de răsăritul soarelui. Care era beneficiul adus de mărţişor
purtătorului? Fiecăruia după dorinţa sa cea mai adâncă: tinerele fete – să rămână
frumoase şi, pentru ochii alesului, ea să fie cea mai frumoasă; copiii să rămână
„frumoşi, curaţi şi sănătoşi ca argintul, albi şi rumeni ca florile“. Tot mărţişorul
era menit a-i feri de boli şi de deochi, dar să le aducă deopotrivă belşug în
casă (nimic despre belşugul de minte), să lege pomii roadă („Am fructe-n livadă/lăsate
să cadă/din pomi, din belşug (...)/Nici vechea prisacă/nu-mi este săracă/şi am
în cămară/şi miere amară/pe lângă bucate.../Mi-e silă de toate/de rău şi de
bine/mi-e foame şi sete de tine“), să fie îndestulaţi, sănătoşi şi frumoşi.
Purtatul mărţişorului se făcea până la
Florii, la Paşte, la sărbătorirea celor 40 de mucenici, la Arminden (1 mai)
sau, mai simplu, până la înflorirea pomilor. Atunci, mărţişorul se punea pe un
pom înflorit, pe o tufă de trandafiri sălbatici (de unde se credea că vine
rândunica să-l ia şi să-l negocieze, ea ştie cum şi unde, spre a-l preschimba
în hăinuţe noi pentru marea sărbătoare a Învierii), pe un fir de apă de izvor,
spre a tălmăci tinerelor fete, prin graba sau negraba curgerii, cât de repede
va sosi mult aşteptatul mire; cei mai în vârstă îl puneau la icoană, ca şi cum
ar fi îngânat: „Eram copil, o, Doamne, sub cerul Tău, înaltul./– La fel şi-acum,
doar învelişul altul“.
Nu ştiu dacă vreo rândunică va fi luat mărţişorul
copilului care am fost în primăvara aceea, când fratele meu mai mare, Mircea,
primise din partea mamei primul său costum la împlinirea vârstei de 18 ani. Era
din stofă fină, culoarea oului de raţă, cu vestă la două rânduri de nasturi,
cravată asortată, batistuţă ca un nufăr abia deschis în buzunarul de la piept.
Mama îl stuchia, să nu-l deoache, că tare era frumuşel păcătosul. Numai eu,
„aia mică“, nu aveam nimic nou, doar o fustiţă ajustată dintr-una rămasă de la
sora mea, Lucia. Trebuie să fi arătat din cale afară de tristă, dacă fratele
meu, dragul Nenea, fără să spună un cuvânt, m-a luat de mână şi m-a dus în
podul casei cu foişor, unde aveam biblioteca de vacanţă şi atelierul lui de meşterit
bastoane cu măciulie de corn. Aici a avut loc minunea pe care rândunica nu reuşise
s-o împlinească pentru mine. Din pantalonii nou-nouţi, piesă forte a costumului
celui abia ieşit din adolescenţă, mi s-a croit o fustă cu bretele încrucişate,
măsurată cu exactitate, mai ceva decât la marile case de modă ale Parisului şi
cusută de degetele mele, despre care nici nu ştiam cât sunt de pricepute. În
finalul operaţiunii, fratele meu avea costum la patru ace – modă originală, cu
pantaloni scurţi (de vestă, sacou, cravată, batistă nu ne-am atins); eu – fustă
nouă, îmbretelată. Paştele n-avea decât să vină! N-am prea înţeles noi de ce
mama, văzându-ne, şi-a dus mâna la gură de parcă ar fi vrut să alunge o vedenie
de neînţeles. Toată truda ei, toate economiile făcute pentru ca feciorul cel
mare să aibă primul costum de haine la vremea majoratului, totul se dusese pe
apa sâmbetei. Dar cine şi cum să spună bucuria copilului care primise cel mai
frumos dar (din alt dar, sfinţit de iubire de părinte) pentru lumina din
noaptea Învierii de atunci!
La Mărţişorul arghezian, cu fiecare primăvară,
având în dreptul inimii mărţişorul împletit din fir alb-roşu, imaginând o fundă
ca două aripi de fluture de puritate, chiar fără bănuţul de argint de altădată,
dar cu toate dorurile de împlinire întru sănătate şi frumuseţe nealterate, ne
adunăm an de an spre a reface din cuvânt nouă cărare sevelor spre înmugurire,
înflorire, înfructare. N-om fi chiar noi şi mugur, şi floare, şi fruct cât
greul albelor absenţe uită să mai doară de dragul firişorului de sânge care ne
leagă cu veşnicia?
