Pornind de la supoziţia că orice fotografie
ar trebui să spună o poveste, să stârnească o emoţie sau să transmită un mesaj
mai mult sau mai puţin subtil, cred că oricine a văzut o imagine care i-a atras
atenţia s-a întrebat: când? unde? şi mai ales cum o fi fost făcută? Care este
povestea acelei fotografii? Aşadar, deşi consider că imaginile ar trebui să
vorbească singure, pentru că au puterea a mii de cuvinte, astăzi am să vă spun
patru poveşti în imagini şi… cuvinte.
Cel
mai bun aparat e cel pe care-l ai la tine. Aşa începe povestea acestei
fotografii. Pe drumul zilnic spre spital, am norocul să trec printr-un parc, în
care este frumos amenajat un mic lac artificial. De multe ori, la întoarcere,
lacul respectiv mi-a făcut cu ochiul, oprindu-mă din drum pentru a-l
imortaliza. În ziua în care am făcut această fotografie, arăta însă mai frumos
ca oricând. Era un superb sfârşit de toamnă, în care soarele strălucea domol,
reflectându-se în oglinda apei, iar copacii aproape îşi pierduseră frunzele,
care pluteau melancolice pe suprafaţa apei. Era imposibil să treci pe acolo şi
să nu remarci portocaliul vesel al frunzelor, lumina discretă a sfârşitului de
noiembrie şi copacii dezbrăcaţi şi trişti, aflaţi în contrast. Şi era imposibil
să nu doreşti să iei cumva cu tine pentru totdeauna această imagine, un pic
tristă pentru că te anunţa că iarna bate la uşă, un pic veselă prin lumina şi
culorile sale. Nimic mai simplu pentru un fotograf, mai ales când norocul îi
iese în cale, veţi spune. Numai că – ghinion! – singurul aparat pe care-l aveam
atunci la mine era celularul. Cu gândul că mă voi întoarce a doua zi cu un
aparat serios, am făcut la repezeală două fotografii, sigură fiind că erau doar
un fel de ciornă. Nu aveam de unde să ştiu atunci că era tot ce-mi va rămâne
din acea superbă zi de toamnă reflectată în oglinda apei. M-am întors, desigur,
şi a doua, şi a treia, şi multe alte zile la rând, cu un aparat performant, dar
acel moment magic se pierduse pentru totdeauna şi imaginea plină de farmec
care-l însoţea – odată cu el. Într-o zi, soarele nu mai strălucea aşa de frumos
şi nu mai dădea acele nuanţe care făceau sarea şi piperul fotografiei, în alta
frunzele fuseseră adunate, iar în final a dispărut şi apa din bazin, pentru că
se făceau pregătirile de iarnă. Aşadar, în fotografie, ca şi în viaţă, clipa
pierdută, de cele mai multe ori e pierdută pentru totdeauna. De atunci, această
fotografie s-a plimbat prin câteva expoziţii, fără ca nimeni să se întrebe
vreodată cu ce aparat a fost făcută. Concluzia? Când vedeţi ceva care vă place,
nu pierdeţi ocazia, fotografiaţi cu orice aţi avea… chiar şi cu celularul!
Ochi
de pisică. Zi de duminică, dar şi de manifestări stradale, ocazie numai bună
pentru fotografi, atunci este momentul optim pentru că lumea este preocupată de
orice altceva, numai de fotografii din jur nu, iar subiecte găseşti la tot
pasul, spirit de observaţie să ai. Manifestarea se numea „Femei pe Mătăsari“ şi
era un fel de târg artizanal, menit să schimbe renumele nu prea grozav pe
care-l avea strada cu pricina nu cu mult timp în urmă. Într-un colţ, înghesuială
mare. Mă îndrept şi eu 
într-acolo şi, când colo, ce să vezi: o cuşcă în care
trona impasibilă o pisică, frumoasă nevoie mare de atrăsese ea atâta mulţime,
toată dornică s-o imortalizeze. Pentru că sunt tot timpul în mişcare,
animalele, ca şi copiii, sunt destul de greu de fotografiat, aşa că o pisică
frumoasă într-o cuşcă – mană cerească, aş zice. Deşi nu avea unde să o tulească,
totuşi capul şi ochii se mişcau întruna, aşa că mi-a luat ceva timp, exasperându-i
pe cei care mă însoţeau, până am reuşit să prind unghiul şi mai ales privirea
care cred eu că scot în evidenţă această fotografie. Aşadar, atunci când daţi
peste un subiect bun, faceţi cât mai multe fotografii, din cât mai multe
unghiuri şi poziţii! Când le veţi privi apoi pe calculator, veţi vedea că există
una care iese în evidenţă şi veţi şti că aceea este imaginea pe care v-o doreaţi.
Sufletul
portretului. Pentru că, atunci când faci un portret, singurul lucru care
contează şi care face diferenţa este surprinderea trăirii interioare a
personajului pe care-l fotografiezi, dacă reuşeşti acest lucru se cheamă că ai
făcut un portret. Altfel ai o poză pentru buletin. Sfârşit de plimbare în Herăstrău,
eram pe punctul de a pleca, când nişte sunete slabe dar melodioase mi-au atras
atenţia şi stârnit curiozitatea, întrezărind oarece oportunităţi fotografice.
Pe măsură ce mă apropiam de intrarea principală, sunetele deveneau tot mai
puternice şi căpătau nuanţe retro. În final, ni s-a înfăţişat şi scena, pe care
tot felul de personaje în costume de epocă
interpretau melodii demult uitate,
dar pline de farmec, dorind să reînvie atmosfera Bucureştiului de altădată.
Ocazie mai bună pentru fotografii expresive nici că se putea, pentru că
personajele de pe scenă nu erau amatori oarecare, ci talentaţii actori ai
Teatrului Masca, care au oferit în acea seară a începutului de septembrie un
spectacol inedit şi plin de farmec, iar fotografilor o grămadă de portrete
pline de expresivitate. Din cea strânsă de mine, am ales unul. Daca vă spune
ceva despre starea sufletească a personajului fotografiat, înseamnă că am reuşit
să fac un portret, dacă nu, nu.
Noroc chior. Şi acum, după atâţia ani
de când am făcut-o, ori de câte ori privesc această fotografie, primul lucru
care-mi vine în minte acesta este: că numai un noroc chior m-a ajutat s-o fac.
Muzeul „Swarovski“ de lângă Innsbruck, asaltat aproape nonstop de vizitatori şi
potenţiali cumpărători. Cele câteva încăperi care preced magazinul sunt
decorate cu cristale Swarovski, constituind o atracţie majoră pentru vizitatori
şi o provocare pentru fotografi. Marea problemă a celor din urmă o reprezenta
fluxul necontenit al vizitatorilor, care face aproape imposibilă realizarea
unei fotografii. Şi totuşi, pentru o fracţiune de secundă, norocul mi-a surâs.
Timpul parcă s-a oprit în loc, oprindu-i în loc odată cu el şi pe omniprezenţii
vizitatori, lăsând 
în cadru doar două personaje, ajunse la momentul potrivit
exact în locul potrivit, adică la capătul tunelului, unde se întrezărea luminiţa
ce i-a transformat în două siluete, ajutându-mă să fac ceea ce în fotografie se
numeşte contre-jour. Nu mi-a rămas
decât să observ cadrul şi să mă mişc extrem de repede, să apăs declanşatorul înainte
ca fluxul de turişti să-şi reia asaltul.
Potenţialilor
fotografi le-aş da următoarele sfaturi: să iasă din casă, numai aşa vor putea întâlni
subiecte şi nu e nevoie să meargă la capătul lumii pentru asta, uneori este
suficient să ajungă doar până la capătul străzii, să aibă cu ei un aparat de
fotografiat, oricare ar fi el, uneori şi un simplu celular poate fi foarte bun.
La toate acestea, sigur, e nevoie şi de un dram de noroc şi de spirit de
observaţie, ca să nu irosească norocul ieşit în cale. Restul vine de la sine.
