O
fostă studentă mi-a povestit câteva întâmplări din primii ani de studenție:
„Mi-a venit în minte un exemplu de «necolegialitate» de care m-am izbit în
primul an de facultate. Mama mea a fost diagnosticată cu o boală autoimună când
eu terminam gimnaziul (acum urmează tratament de substituție hormonală),
prezentându-se regulat la medic pentru evaluarea responsivității la tratament.
Încă de când am aflat de această suferință, am fost speriată că s-ar putea să o
dezvolt și eu. Dintre manifestările bolii, cel mai mult mă alarmau tulburările
de memorie și de atenție. Când am ajuns în semestrul al doilea și am văzut că
aproape tot ceea ce acumulasem până în prima sesiune deja începea să se
«dizolve», am început să mă panichez și mai tare. Prin urmare, am mers și eu
împreună cu mama pentru a îmi face analize și a cere un sfat. Analizele au avut
rezultate bune, doar că doamna doctor a încercat să mă expedieze imediat. Când
am continuat cu întrebările (care ar fi totuși probabilitatea să dezvolt afecțiunea,
cam cât de des ar trebui să îmi refac analizele pentru a începe un tratament
eficient etc.), s-a purtat dintr-odată foarte agresiv. M-a întrebat la ce
facultate sunt și apoi mi-a spus că așa suntem toți cei de la medicină, că ne
închipuim boli, «că altă treabă n-avem». I-am explicat că mă îngrijorează ideea
de a începe să uit lucruri, iar replica primită, pe un ton răstit, a fost «Ce
fel de lucruri uiți? Uiți să încui ușa? Astea sunt probleme adevărate! Și să știi
și tu, tiroidita asta e ca apariția firelor albe de păr, la unii vine mai
târziu, la unii poate niciodată, dar există tratament!»“.
Colega
noastră se afla (e drept, într‑un cabinet particular, nu într-un spital
universitar) în fața unui cadru didactic medic. „Continuând să se uite mai apoi
pe analize mi-a spus: «Și vezi că ai și colesterolul mare! Ia să nu mai mănânci
carne grasă și salam!». I-am spus că eu nu mănânc mezeluri sau carne aproape
deloc (și dacă mănânc, aleg oricum carnea albă sau roșie, o dată sau de două
ori pe lună) și că cel mai probabil colesterolul crescut este în conexiune cu
faptul că sunt mereu stresată. M-a «taxat» imediat, spunându-mi că asta e «doar
o chestiune de marketing, și că nu există nicio bază medicală pentru atare
informație» (afirmație privitor la care, cu doar cunoștințele mele de un
semestru de medicină, puteam să o contrazic).“
Copilul-povestitor
a crescut, mi-a trimis mesajul când era în anul patru. Ne putem închipui cât de
tare a fost afectată, dacă după mai bine de trei ani își aducea aminte toate
aceste amănunte. Având deja puțină experiență medicală, viitorul medic a
încheiat: „În concluzie, nu știu dacă este cel mai elocvent exemplu de
necolegialitate pe care l-ați auzit. Pot doar să vă spun că încrederea mea în
doctori a scăzut considerabil după această experiență. Am învățat pe propria
piele ce răsunet poate avea pentru un pacient (indiferent că e bolnav grav sau
nu) o atitudine atât de răutăcioasă și expeditivă. A fost o experiență ce mi-a
lăsat un gust amar, pentru că aș fi preferat ca acele zece minute în care m-am
simțit «certată și repezită» pentru temerile mele să fie exploatate altfel.
Mi-ar fi plăcut să găsesc calm, să plec de acolo liniștită (și nu plângând), să
fi vorbit cu un om care înțelege ce înseamnă suferința și care înțelege că un
pacient, chiar dacă nu are o manifestare pur organică (iar dacă are una, cu
atât mai mult), trebuie alinat și din punct de vedere psihologic“.
Aceeași
sursă a continuat istorisirea cu un alt episod: „Tot în anul I, am ajuns la
spital pentru un consult la gastroenterologie, de data aceasta în orașul în
care locuiesc, pentru dureri abdominale și arsuri, care se manifestau de destul
de multă vreme. Țin minte că nici măcar nu mi s-a făcut un examen clinic. Doar
mi s-a «luat sânge». Când am solicitat să mi se facă și test pentru Helicobacter
pylori, doctorul i-a zis asistentei (râzând, în zeflemea) «fă-i-l, mă, și
pe ăla, că a auzit și ea de alde de-astea!». Mai târziu, după ce am primit
rezultatele analizelor (fără modificări, inclusiv H. pylori negativ),
medicul respectiv mi-a spus că n-am nimic și că ar trebui să «o las mai moale
cu dietele», fără să mă întrebe în prealabil dacă se pune problema de așa ceva.
Nu am primit niciun tratament și nicio indicație medicală cu excepția celei menționate
mai sus“.
Tânăra
noastră colegă a continuat: „Eu înțeleg că doctorii sunt ocupați, au multe pe
cap, răsplata nu este întotdeauna cea meritată, dar pe mine mă deranjează
foarte tare acest tip de atitudine, atât față de mine, cât și față de alte
persoane, care nu au nicio legătură cu sistemul medical. Nimeni nu vine la
spital de plăcere și oricine merită să fie ascultat și tratat (dacă nu e
necesar tratamentul medical, măcar cu o vorbă bună)“. Este cineva împotrivă?
„În
altă ordine de idei, astăzi seria mea a avut examenul de ortopedie. Când eram
întrebați, de colegi mai mari sau chiar din an cu noi, unde facem ortopedia și
răspundeam, primeam mesajul: «îmi pare rău», plus că acolo sunt cele mai mici
note, că la alte spitale toată seria are 10, că suntem obligați să învățăm
«toate șuruburile și toate fiarele», că este o catedră neserioasă și că au
suport de curs prost. Mie nu mi-a părut deloc rău că am făcut acest stagiu
aici. Ne-au corectat imediat lucrările – eu am luat 10; notele nu au fost atât
de mari ca la alte stagii, dar preponderent au fost de 7–8–9. Cartea catedrei
mi s-a părut foarte bună, modalitatea de examinare foarte corectă (întrebări cu
variante de răspuns de tip caz clinic, în mare parte), iar asistenții foarte
atenți cu noi. Am fost în trei gărzi împreună cu câțiva colegi, iar asistentul
a petrecut de fiecare dată cinci-șase ore cu noi, discutând pe baza
radiografiilor despre pacienți. Sigur am învățat mai mult decât (probabil)
colegii de la alte spitale, dar nu este mai mare satisfacția că, știind mai
mult, putem ajuta mai mult?“
Nu
pot decât să îi dau dreptate și să sper că va rămâne același om bun pe care
l-am cunoscut în anul al doilea, că va continua să învețe foarte bine, că va
rămâne în România și va putea răspândi în jur inclusiv noțiunea de colegialitate.
Aplicată practic.