Inspiraţi adânc. Savuraţi momentul. Şi acum
gândiţi-vă că niciunul dintre strămoşii noştri umani moderni nu a respirat
vreodată aşa ceva – şi, după cum stau lucrurile, nici urmaşii noştri nu o vor
face. De la începuturile revoluţiei industriale, activitatea oamenilor a
modificat substanţial compoziţia chimică a atmosferei. Nivelurile de dioxid de
carbon sunt mai ridicate astăzi decât cele atinse în cel puţin 800.000 de ani.
Cantitatea de azot şi de sulf care circulă în ecosistemul Terrei s-a dublat,
iar pH-ul oceanului se modifică într-un ritm fără precedent, atingând niveluri
de aciditate cu care organismele marine nu s-au confruntat de 20 de milioane de
ani.
În mod evident, oamenii – care ocupă, în
momentul de faţă, aproape 40% din suprafaţa terestră neacoperită de gheaţă –
modelează o mare parte din procesele fundamentale ale planetei. Conform lui
Paul Crutzen, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în anul 1995, aceste
modificări sunt atât de pronunţate, încât anunţă începutul unei noi ere: antropocenul.
Deşi unii oameni de ştiinţă consideră că
antropocenul ar fi început, de fapt, în momentul în care oamenii au devenit
agricultori şi au domesticit animalele, alţii (printre care şi noi) sunt de părere
că fenomenul este de dată mai recentă. Însă, indiferent de momentul de debut al
antropocenului, este evident că impactul omenirii asupra planetei s-a
intensificat după al Doilea Război Mondial. Într-adevăr, se pare că în jurul
anului 1950 lumea a atins un punct critic, de atunci fiecare factor care sporeşte
impactul omenirii asupra planetei – populaţia, PIB, utilizarea de îngrăşăminte,
proliferarea telefoanelor, consumul de hârtie etc. – începând să crească rapid.
În timpul acestei perioade, pe care omul de ştiinţă Will Steffen a denumit-o
„Marea Accelerare“, populaţia umană a devenit suficient de numeroasă şi de
interconectată, cu un consum suficient de ridicat, pentru a fi considerată o
forţă globală de proporţii.
La finalul unui studiu din 2009, oamenii de ştiinţă
au concluzionat că, prin depăşirea oricăreia din cele nouă „limite planetare“ –
schimbarea climei, dispariţia biodiversităţii, perturbarea ciclurilor azotului şi
fosforului, amenajarea teritoriului, extragerea apei potabile, acidifierea
oceanelor, epuizarea oxigenului, dispersarea aerosolilor în atmosferă şi
poluarea chimică – oamenii vor accentua riscul de a modifica fundamental
ecosistemul planetei. Dat fiind că aceste limite sunt strâns legate una de
cealaltă, dacă tendinţele tot mai pronunţate de a le încălca nu sunt
descurajate, situaţia mediului va deveni extrem de incertă, prezentând chiar
potenţialul de a provoca daune grave sistemelor care asigură supravieţuirea
rasei umane.
Pentru a face faţă provocărilor unice ale
antropocenului, oamenii au nevoie de o nouă abordare a procesului managerial şi
decizional strategic. Dezvoltarea de strategii de succes va implica renunţarea
la supoziţiile cu o lungă tradiţie, care au dat roade în trecut, dar care au
devenit mituri contraproductive astăzi. Unul dintre aceste mituri vizează
abordarea gradată a problemelor, prin soluţii clare, bine orientate. Deşi
această abordare, considerată optimă, poate fi atrăgătoare, se dovedeşte inutilă
în cazul celor mai presante probleme ale lumii de astăzi. De exemplu,
producerea şi furnizarea constante de alimente bogate în substanţe nutritive
pentru peste nouă miliarde de oameni, cifră la care se va ajunge la jumătatea
secolului, afectează consumul de apă şi de energie, dezvoltarea agricolă şi
amenajarea teritoriului, ciclurile azotului şi fosforului şi acidifierea
oceanelor, ca să nu mai vorbim de dispariţia biodiversităţii, prin pescuit
excesiv, de exemplu.
Date
fiind aceste aspecte, „Revoluţia Verde“, cu o abordare restrânsă, orientată
doar asupra producţiei, nu poate înlătura nesiguranţa în ceea ce priveşte
asigurarea hranei pe viitor, deşi a reuşit să producă o serie de creşteri
impresionante ale producţiei în trecut. Lumea are nevoie de o strategie
inovatoare multilaterală, menită să optimizeze întregul sistem alimentar – de
exemplu, prin îmbunătăţirea utilizării îngrăşămintelor şi a resurselor de apă,
precum şi a transportului şi depozitării alimentelor; prin asigurarea accesului
întregii populaţii a planetei la o nutriţie adecvată, cu costuri acceptabile, şi
prin schimbarea obiceiurilor alimentare ale comunităţilor, pentru a include
alimente mai puţin consumatoare de resurse. Din nefericire, această
complexitate poate fi copleşitoare, motiv pentru care oamenii preferă adesea să
împartă sistemele complexe în componente individuale. De exemplu, în loc să
vizeze, concomitent, eradicarea sărăciei extreme şi prevenirea încălzirii
globale – şi dezvoltarea de strategii comune de consolidare pentru atingerea
acestor obiective – soluţiile propuse se concentrează doar asupra uneia sau
alteia, subminându-le eficacitatea.
Evident, abordarea simultană a problemelor
interconectate nu este lipsită de provocări. Mai întâi, nicio persoană şi
niciun grup nu deţin suficiente cunoştinţe sau suficientă experienţă pentru a
rezolva simultan toate problemele care afectează un sistem complex. Însă o
comunitate mai largă – care să includă guverne, companii, cercetători,
filozofii, comunităţi religioase şi chiar poeţi şi artişti – ar putea pune la
punct şi implementa unele strategii holistice. Succesul va depinde de
disponibilitatea participanţilor de a coopera şi de angajamentul acestora de a
acţiona în conformitate cu dovezile şi nu cu ideologia. Prin urmare, adevărata
provocare constă în alcătuirea unei asemenea comunităţi – iniţiativă la care
liderii mondiali nu au aderat.
O a doua problemă majoră constă în faptul că
resursele sunt limitate, ceea ce face imposibilă soluţionarea simultană a
tuturor problemelor lumii. În acest context, capacitatea de a stabili eficient
prioritatea este esenţială. Însă obiectivul principal ar trebui să fie
asigurarea integrităţii tuturor sistemelor globale şi nu scoaterea în evidenţă
a unei probleme sau a alteia. Mecanismelor menite să soluţioneze o problemă a
unui sistem nu ar trebui să li se permită să compromită integritatea unui alt
sistem.
O
altă provocare va fi crearea unor unităţi de măsură care să înlocuiască PIB ca
etalon principal al bunăstării omenirii. Chiar şi Simon Kuznets, principalul
creator al conceptului de PIB, a recunoscut că acesta nu ia în considerare mulţi
dintre factorii care afectează bunăstarea omenirii. Opinia sa este că acest
instrument trebuie utilizat „într-o manieră judicioasă, sub rezerva limitărilor
sale“. În antropocen, PIB trebuie să facă parte dintr-o serie de unităţi de măsură
a capitalului economic, natural şi social – adică valoarea bunurilor produse şi
a serviciilor prestate, precum şi importanţa ecosistemelor şi structurilor
sociale care se află în spatele acestor rezultate.
Trecerea prin antropocen într-o manieră
eficace şi etică este, poate, cea mai descurajantă provocare lansată oamenilor
moderni. Pentru a-i face faţă, va fi nevoie de o mai inteligentă abordare a
procesului decizional strategic şi de o mai rafinată înţelegere a inovaţiei.
Este timpul să ne ridicăm la înălţimea acestei provocări.
© Project Syndicate,
2013. www.project-syndicate.org
Traducere
din limba engleză de Sorana Graziella Cornea
Kevin J. Noone este directorul
Secretariatului Suedez pentru Ştiinţele Ecologice ale Terrei (SSEESS) şi
profesor de meteorologie în cadrul Catedrei de ştiinţe ecologice aplicate a
Universităţii din Stockholm. |